Înfiinţarea mai multor edituri particulare în România post-decembristă a relevat aspecte deseori contradictorii. Unele s-au avântat în iureş, publicând fără discernământ, deseori maculatură, editarea fiind pur şi simplu un act … comercial. Altele şi-au dobândit propria politică, punând aspectul financiar în plan secund.
    Şi într-un caz şi în celălalt, managementul a fost elementul hotărâtor în a supravieţui. Simplu: fiindcă nu poţi vinde la nesfârşit subproduse, ori, dimpotrivă, nu poţi rezista doar din editarea unor lucrări de marcă, neacoperite financiar, într-o vreme în care numărul cititorilor/plătitorilor scade vizibil. Orice artificiu ar face un editor, costurile de producţie în permanentă creştere îl descurajează literalmente.
    În Constanţa, Editura Muntenia a apărut într-o perioadă de pionierat (1991), lansând volumul 1001 de glume, de Vera Cordonescu şi Ana Ruse. Au urmat alte titluri: Templul cuvintelor (versuri), de Şt. Cucu, Voiajul (jurnal), de M. Popovici ş.a.
    Editura Leda s-a înfiinţat în 1995. Managerul Dan Antonoaie-Zepa a impus, înainte de toate, o politică prudentă, preferând calitatea execuţiei şi criteriul valoric al ofertei autorului. Au publicat aici, printre alţii, I. Ţugui, C. Abăluţă, O. Dunăreanu, I. Codrescu, V. Loghin, A. Stănescu ş.a. Leda a ambiţionat şi a reuşit să impună colecţii distincte: Proză contemporană, Jurnal, Poezie, Haiku, Monografie, fiind singura editură constănţeană prezentă în Catalogul editorilor, distribuitorilor şi tipografilor pe anul 2000.
    Din 1999, cele două edituri produc împreună, fiecare aducând ceea ce are specific, impunând prin experienţă, bun-gust, calitate. Lucrările sunt executate în timp optim, graţie mai ales unei tipografii proprii, dotate cu utilaje performante, linii de pre-press, maşini plane şi rotative offset cu mai multe grupuri de culoare, maşini de fălţuit şi adunat, precum şi tehnici aferente, indispensabile (procesare, ateliere foto). Orice apariţie beneficiază de consiliere (referat intern pentru lucrările de beletristică, recomandare ori referat din partea unor personalităţi în domeniu, în cazul lucrărilor de specialitate – ştiinţifice sau tehnice).
    De altfel, cartea tehnică şi ştiinţifică e reprezentată în proporţie de aproximativ 90%.
    Au publicat aici lucrări de specialitate cadre didactice din învăţământul superior din Constanţa, Braşov, Iaşi, Bucureşti, personalităţi recunoscute în domeniul lor de activitate, precum: Pompiliu Golea, Mariana Aşchie, Sorin Rugină, Victoria Ulmeanu, Victor Ploaie, C-tin Tica ş.a. (medicină, economie, navigaţie, industrie, drept, didactică, istorie).
    În anul 2001, au văzut lumina tiparului 50 de lucrări, printre care: Dobrogea – de la reforma agrară la colectivizare forţată (1945-1957), de Marian Cojoc, Navigaţie şi … politică, de C. Atanasiu, Bazele managementului, de V. Petrovici, Dreptul Uniunii Europene, de Dragoş Chilea, Traumatologie şi ortopedie, de Nic. Lupescu, Formarea iniţială pentru profesia didactică, de Mirela Costandache, Istoria românilor (culegere didactică), de Rodica Piţigoi etc. Unele dintre lucrări au beneficiat de două ediţii.
    Beletristica a fost reprezentată de volume ale autorilor Diana Zainea (poezie), V. Loghin (proză scurtă), Cristina Carandino (eseu). O apariţie reprezentativă o constituie ampla monografie Thalia ex Ponto, de Georgeta Mărtoiu şi Anaid Tavitian, un excurs inspirat în istoria Teatrului Dramatic din Constanţa, prilejuit de jubielul semicentenarului instituţiei. Monografia a fost premiată în cadrul Târgului de carte din octombrie 2001, la care cele două edituri s-au bucurat de reale aprecieri din partea organizatorilor şi vizitatorilor.

     

    În primul trimestru al acestui an, au fost deja editate nu mai puţin de 15 titluri. Se află în lucru o amplă monografie dedicată artiştilor plastici constănţeni, datorată criticului de artă Florica Cruceru, precum şi o altă lucrare a aceleiaşi autoare, care constituie o surpriză.
    Tot pentru anul în curs, cele două edituri şi-au propus sponsorizarea integrală a unui concurs de manuscrise în vederea publicării unui volum de poezie, pentru autorii din zonă încă debutanţi în volum. Detalii în presă şi la redacţie (str. Patriei nr. 10 A, tel. 550891).

Valentin SGARCEA

     

    Onomastica, ramură de graniţă a lingvisticii, rezultantă a interferenţelor acesteia cu geografia şi istoria, nu poate exclude în procesul investigării şi cercetării nici una dintre cele două discipline.
    Ansamblul antroponimic dintr-o anumită zonă geografică este, ca reflectare sui-generis a relaţiei om-mediu înconjurător şi a evoluţiei acestui raport, rezultatul interacţiunii celor trei factori esenţiali: factorul lingvistic, factorul geografic şi cel istorico-social.
    În acest fel, onomastica ne permite să evidenţiem o serie de consideraţii şi ipoteze privind configurarea cât mai cuprinzătoare a diverselor spaţii geografice.     “La sursele istorice apelăm frecvent pentru a înregistra vechimea în limbă a unui nume. Din documente luăm cunoştinţă de numele unei anumite persoane şi consemnăm atestarea acestuia. Observăm apoi că numele se încadrează într-un subsubsistem onomastic sau face parte dintr-un microsistem onomastic, că el corespunde unui anumit model antroponimic. Când acesta se dovedeşte productiv, la el se raportează sute şi mii de nume”.
    Marea majoritate a studiilor româneşti şi străine de antroponimie abordează numele de persoane selectiv, mai ales din punct de vedere al originii şi evoluţiei lor. În asemenea condiţii, problemele teoretice generale ale denominaţiei personale şi metodologia cercetării acesteia au format doar arareori obiectul interesului specialiştilor.
    Numele proprii sunt considerate în ansamblul lor un sistem ce trebuie studiat ca atare.
    “Numele de familie din orice ţară reprezintă un tablou extrem de complex: unele sunt frecvente în toată ţara, altele numai în anumite zone, sate sau comune, iar altele sunt singulare. De-a lungul istoriei, aceste raporturi se pot schimba: numele migrează odată cu populaţia din cele mai diverse motive sau sunt supuse unor mutaţii şi primeniri radicale condiţionate de factori sociali, culturali etc.”
    Semne lingvistice de o natură particulară, numele proprii se constituie într-un sistem deschis, organizat după reguli onomastice, coerent şi diferenţiat în ce priveşte semantica, morfologia şi sintaxa.
    Am încercat în studiul de faţă să adoptăm punctul de vedere al profesorului Gheorghe Bolocan, primul coordonator al lucrării, cu privire la abordarea antroponimică a unei zone:
    “Pentru a încadra un nume de persoană în sistemul antroponimic al limbii române, analiza lui pe părţi componente (radical, afixe), şi caracterizarea acestora drept româneşti nu sunt justificate. Eliminarea din sistemul antroponimic românesc a unui nume sau altul, pentru motivul că acesta conţine o temă existentă şi în altă limbă, sau nu are o structură derivaţională românească, este un act de purism, care, practic, în sistemul de denominaţie nu are nici o şansă de izbândă. Aplicarea unor astfel de teorii în     studierea sistemului antroponimic al unei ţări duce la concluzii eronate. Criteriul după care un nume este încadrat printre elementele româneşti trebuie considerat uzul.”
    Antroponimia dobrogeană este influenţată în mare măsură de anumiţi factori: tradiţia unor anumite nume calendaristice, ex.: Gheorghe, Ion, Petre, Vasile, ocupaţii specifice zonelor din care au venit coloniştii, ex.: Ciobanu, Cojocaru, Croitoru, Mocanu, Dulgheru, apartenenţa locală şi tendinţa de diferenţiere a celor veniţi din alte zone geografice, ex.: Ardeleanu, Moldoveanu, Olteanu, şi, de asemenea, tendinţa permanentă de inovaţie onomastică: Bibesco (Bibescu), Ionesco (Ionescu), Steopol (Schiopu), explicată prin astfel de exemple de Al. Graur.
    Se cuvine a prezenta câteva concluzii legate de unele particularităţi antroponimice dobrogene.
    În urma cercetării efectuate putem remarca:
    1. Îmbinarea elementelor tradiţionale cu numeroase fluxuri de populaţii de pe teritoriul românesc şi din afara lui a dus la constituirea unui sistem antroponim specific dobrogean cu caracter deschis.
    “Sistemul antroponimic dobrogean s-a îmbogăţit considerabil în timp cu unităţi antroponimice provenite de la populaţii alogene stabilite pe teritoriul românesc”.
    2. Specificitatea antroponimiei dobrogene a durat până la revenirea Dobrogei la ţară, după care întreaga onomastică dobrogeană s-a integrat pe deplin subsistemului onomastic românesc, supunându-se aceloraşi procese istorice, sociale şi lingvistice.
    3. Baza sistemului antroponimic dobrogean o constituie numele calendaristice.
    4. Sufixele cele mai productive în antroponimia dobrogeană, ca şi la nivelul întregii ţări, sunt: -escu, -eanu, -aru.
    Precizând caracterul de ipoteză al consideraţiilor personale din lucrare, consideraţii elaborate pe baza coroborării unor date lingvistice, istorice, arheologice şi statistice, subliniem faptul că cercetarea de faţă s-a dorit a fi un studiu selectiv al antroponimiei dobrogene, menit a evidenţia unele aspecte teoretice şi particularizarea lor într-o zonă insuficient explorată.