MARIN PORUMBESCU
Dacă n-ar fi decedat (în 1994, într-un incendiu, pricinuit în locuinţa sa aflată la mansarda blocului de pe str. Sulmonei, de flacăra unei lumânări), scriitorul Marin Porumbescu ar fi împlinit, la 12 mai 2001, venerabila vârstă de optzeci de ani. Oricum, câtăva vreme înaintea morţii, omul a fost foarte bolnav şi încă mai singuratic decât oricând. Puţinele date biografice care îl privesc (aflate în lucrarea Literatura în Dobrogea Dicţionar bibliografic, vol. 2, de Ştefan Cucu şi Corina Apostoleanu, editată de Biblioteca Judeţeană Constanţa în 1999) ne indică faptul că Marin Porumbescu s-a născut în Bucureşti, a absolvit liceul „Mihai Viteazul” în 1941 şi, tot în acest interval, ar fi fost
În momentul angajării sale la instituţia amintită, viaţa spirituală constănţeană cunoştea încă lâncezeala instaurată imediat după război: reviste de cultură nu existau, întreaga activitate publicistică desfăşurându-se în paginile ziarului Dobrogea Nouă (fost, până în mai 1948, Cuget liber), iar cea literară, în cenacluri (cel mai important fiind, în acei ani, „Filimon Sârbu”), cu producţiuni ce slăveau ocupaţia sovietică, şantierele canalului Dunărea - Marea Neagră, colectivizarea etc.
Aflat în postura de lucrător la Casa de creaţie, el însuşi pasionat de literatură, Marin Porumbescu a coagulat, cu energie şi pasiune, în jurul fostului cenaclu „Filimon Sârbu”, devenit „Ovidius”, condeierii din regiune, cei mai mulţi tineri, care, unii, vor avea ceva de spus în literatura creată la Pontus Euxinus. Scrierile lor au fost adunate în câteva culegeri, îngrijite, sub auspiciile Casei de creaţie, de către Marin Porumbescu (Trepte – 1960; Miniaturi marine – 1962; Epistole de pe malul mării – 1963; Dialoguri de pe malul mării – 1964; Inscripţii de pe malul mării – 1965; Secvenţe marine – 1966). Având în vedere periodicitatea acestor culegeri, evoluţia lor calitativă de la un volum la altul, grafica exemplară, titlurile care calchiau obsesiv titlul celebrelor Epistulae ex Ponto ovidiene, ele pot fi conside-rate un anuar literar dobrogean, o pledoarie convingătoare pentru o necesară revistă de cultură la Constanţa. De fapt, înfiinţarea, în 1966, a revistei Tomis (Marin Porumbescu numărându-se printre iniţiatorii acesteia) în oraşul pontic a avut, ca solid argument şi volumele amintite, cum apreciază criticul Cornel Regman în prefaţa Dialogurilor de pe malul mării.
După ce s-a retras la pensie, în 1967, Marin Porumbescu s-a dedicat propriei creaţii literare. I-au apărut, în ordine, volumele de proză scurtă: Ucigaşul de papagali (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968), Guşterii şi patru pipe (Bucureşti, Albatros, 1970), Ceasul viu (Bucureşti, Editura militară, 1971), Păsări subterane (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972).
Deşi cărţile sale au fost publicate într-o perioadă de deschidere culturală, când discursul literar modernist era „en vogue” (ce-i drept, ca o redescoperire destul de tardivă a valorilor literare din anii interbelici), critica, atunci când nu le-a ignorat – cronicile privind toate aceste scrieri putând fi numărate pe degete – le-a tratat fie cu ostilitate, fie cu răceală.
Mircea Iorgulescu, în cronica la volumul Guşterii şi patru pipe, identifică, între cele mai scurte proze, unele graţioase şi spirituale, dar continuă acru: „Încântat de spectacolul rostogolirii sonore a unei mase de cuvinte, Marin Porumbescu practică în fond un soi de calofilie conformistă şi industrioasă a jocului verbal, lipsit de sensuri grave sau chiar de orice sens”. (România literară, 21 ianuarie 1971, p. 15). Nu mai puţin nefavorabilă este cronica lui Victor Atanasiu la volumul Păsări subterane: „Aceste rânduri de caznă incoerentă şi căznită se datoresc «marelui» deziderat al autorului de a fi cu orice preţ «modern»”. Mai departe, criticul observă însă corect: „Câte o clipă, când autorul îşi păstrează seriozitatea, se poate observa o anumită înzestrare pentru explorarea mediului rustic şi fructificarea virtualităţilor stilului oral”. Prudent şi aplicat, Marian Popa, în dicţionarul său (ediţia 1977), apreciază cărţile lui Marin Porumbescu drept „… culegeri de povestiri cu subiecte bizare sau conduse ingenios către bizarerie, cu titluri burleşti, scopul fiind, iniţial, de a atrage atenţia, iar apoi, de a crea perplexitatea şi imprevizibilul lecturii; limbajul dezordonat şi aglomerat pare a fi mai curând specific umui temperament.” (p. 152). Chiar Alex Ştefănescu, un critic cunoscător al spaţiului cultural constănţean, abia găseşte în scrierile lui Marin Porumbescu câteva insule de literatură: naraţiunea Cerbul capital, care deschide volumul Ucigaşul de papagali este apreciată, pe drept, un frumos poem în proză. Criticul conchide: „El (M.P. – n.n.) este un scriitor de respiraţie scurtă care, dacă vrea totuşi să se extindă pe mai multe pagini, trebuie să recurgă la mozaicare…” (Tomis, martie 1979, p. 5, 14). Cu un chip dominat de sprâncene imense şi rebele, ce amintea în mod izbitor cu portretul lui G. Călinescu, comunicativ, histrionic (când cooperant şi constructiv, când maliţios), egolatru, chiar straniu, având în vedere bolnăvicioasa lui pasiune de colecţionar de obiecte vechi, ruginite (aşa-zisul său tehnozaur devenise celebru), dar colecţiona şi piese arheologice, paleontologice, relicve marine (în arhiva sa am găsit un proces verbal prin care dona câteva asemenea relicve Muzeului Mării) şi orice fel de lucruri ciudate (coarne de berbec, de pildă), trăind solitar, doar în tovărăşia unei broaşte ţestoase bătrâne şi oarbe (locuia în câteva magherniţe din scândură şi carton, prin care te puteai strecura doar aplecat, magherniţe improvizate pe terasa imobilului, spre disperarea locatarilor care îl reclamau adesea la ICRAL sau la Pompieri, de teama vreunui incendiu – care, de altfel, cum am văzut, a şi avut loc, ucigându-l – oricând primitor de oaspeţi, adesea mari scriitori, ce puteau admira de acolo fascinanta panoramă a portului Tomis, dar era anturat şi de tinerii emuli, admiratori şi încercători în ale literaturii, organizator de teatru experimental (avea vocaţie pentru dramaturgie, cum dovedesc scrierile sale) şi prezent oriunde, în urbe, se petrecea vreun fapt cultural, Marin Porumbescu intrase deja în legendă, devenind chiar personaj literar (apare în creaţiile lui Eugen Lumezianu – care îi dedică o proză memorabilă, Constantin Novac, Octavian Georgescu, Hortensia Teodorescu şi poate şi în ale altora, de care nu am cunoştinţă). Îi plăcea să-şi fotografieze oaspeţii pe terasă, cu un aparat desigur vechi, deşi îl suspectam că nu îl armase cu vreun clişeu… Vara, locuia la Constanţa, iarna, la Bucureşti şi, acolo, se înfunda în Biblioteca Academiei, unde putea fi văzut zilnic. Întocmea fişe, de regulă cu citate celebre, iubea aforismele şi le folosea în orice conversaţie, întotdeauna în original, fără a uita să le traducă imediat interlocutorilor. Ar fi adunat atâtea fişe, strânse în pachete stivuite în locuinţa sa, încât devenise proverbial, i se spunea chiar „omul-fişă”, dar toată lumea credea că scriitorul construieşte baza documentară a unui mare roman (Alex Ştefănescu: „Un loc aparte în ciudata sa locuinţă îl ocupa «fişierul» – variantă năstruşnică şi burlescă a fabuloasei biblioteci borghesiene”). După năpraznica sa moarte, au putut fi salvate, în vreo cinci saci, parte din cărţile, manuscrisele, tăieturile din ziare din biblioteca sa. Fişe s-au păstrat puţine şi câte au mai rămas, n-au putut fi organizate în vreun fel, scrisul lui Marin Porumbescu fiind complet ilizibil. Biblioteca sa şi ceva manuscrise au intrat în patrimoniul Bibliotecii Judeţene Constanţa. O piesă remarcabilă este albumul, alcătuit de el însuşi, cuprinzând portrete, desene şi caricaturi reprezentându-l pe Marin Porumbescu.
Revenind la operă, faţă de care critica a fost, cum am văzut, când nedreaptă, când rezervată, amintim pertinentele observaţii ale lui Ştefan Cucu, un comentator atent la nuanţe, constructiv, din ultima prezentare a scriitorului tomitan în timpul vieţii acestuia (1993); el îi defineşte literatura ca pe una „a absurdului, pe linie kafkiană sau mai degrabă urmuziană: autorul sparge total structurile prozei tradiţionaliste, nu-i mai respectă convenţiile. Ba mai mult, amestecă genurile, nu mai respectă graniţele dintre ele, ajungându-se la un bizar «mélange», la un «mixtum compositum» literaro-folcloric”.
Răsfoindu-i manuscrisele la Biblioteca Judeţeană Constanţa şi citindu-i cu mare atenţie cărţile publicate (folosesc prilejul pentru a preciza că Marin Porumbescu nu a lăsat manuscrise nepublicate) am putut observa că acest scriitor a manifestat o obsesie ieşită din comun pentru formă, într-atât de mult, încât, aşa cum s-a precizat, sensurile prozelor sale, cu notabile excepţii (Ceasul viu, Cerbul capital, Aur şi lumină, Împlinire, Informare fără resurecţie) precum şi câteva dintre prozele foarte scurte – de scurt metraj (cum îi plăcea să le numească) s-au subţiat ori au dispărut cu totul. Prozele sale, apărând în perioada 1968-1972, când redescoperirea modernismului interbelic dăduse opere notabile, scrierile lui Marin Porumbescu, ce par a fi de un avangardism desuet, sunt imposibil sau aproape imposibil de a fi cercetate cu mijloace estetice. Ultimul său volum, Păsări subterane, subjugat în exces formei, apărut după „minirevoluţia culturală” din 1971, a stârnit furia criticii oficiale. Poate din această pricină, omul a mai încetat să mai scrie. Crezuse că numai astfel se poate exprima şi atât manuscrisele, cât şi scrierile publicate dovedesc că Marin Porumbescu zăbovea extrem de mult asupra textului, asupra expresiei, şi este de presupus că a fost o mare amărăciune pentru el, un calofil excesiv, afirmaţia că prozele sale ar fi „maculatură”. Marin Porumbescu foloseşte o mulţime de mijloace de exprimare, de la vorbirea copiilor la literatura populară, imită până la saţietate exprimarea omului din popor, transcrie fraze, expresii, aforisme în limbile germană, franceză, latină, aşterne pe hârtie propoziţii formate dintr-un singur cuvânt, rimează unele cuvinte în manieră populară (procedeu ce îi pare de prost gust lui M. Iorgulescu), se implică chiar în arhitectura grafică a frazei (cu efecte, desigur, formale) etc. Toate aceste procedee stilistice, nici unul folosit la întâmplare, îi fac, ce-i drept, proza greu de citit.
De fapt acest prozator, care a avut neşansa de a se afirma în provincia literară a momentului, nu a fost, credem, un avangardist desuet, ci unul dintre acei creatori care, prin opera lor, s-au înscris în formele incipiente ale "postmodernismului" românesc, ce se va manifesta plenar în deceniile următoare. Însă, indiferent la ce cotă valorică va fi aşezată de criticii de azi şi de mâine opera lui Marin Porumbescu, el rămâne pentru mişcarea literară postbelică de la Pontul Euxin un deschizător de drumuri şi, fără îndoială, ar trebui reeditat. Închei aceste rânduri cu poemul pe care Octavian Georgescu l-a dedicat maestrului la şase decenii de la naştere (Mansardă marină): În glastre creşteau favoriţi… / O nimfă cu gesturi roze baleta pe terasa încinsă. Maestrul culegea pietre direct din scrâşnetul Mării / Cu sprâncene zbârcite de diferite aforisme // latine, demonta papagali / după care rostea o proză dodecafonică… / Acum chiliuţele sale / se îmbină în fiecare seară / de suveniruri salmastre / şi alte naufragii.// Adună pe terasă tehnozauri, ouă sarmatice şi câte o vulpe / pe care o hrăneşte cu biberonul. / Flaute plâng nisipul căzut în clepsidre. / E trist?! Maestrul zâmbeşte sardonic, tuşeşte la fel, // şi-n cele din urmă scoate dintr-o colivie / corbul lui Edgar Poe, / punându-l să rostească Abracadabra / în faţa Mării. (Constanţa, ’81)
În momentul angajării sale la instituţia amintită, viaţa spirituală constănţeană cunoştea încă lâncezeala instaurată imediat după război: reviste de cultură nu existau, întreaga activitate publicistică desfăşurându-se în paginile ziarului Dobrogea Nouă (fost, până în mai 1948, Cuget liber), iar cea literară, în cenacluri (cel mai important fiind, în acei ani, „Filimon Sârbu”), cu producţiuni ce slăveau ocupaţia sovietică, şantierele canalului Dunărea - Marea Neagră, colectivizarea etc.
Aflat în postura de lucrător la Casa de creaţie, el însuşi pasionat de literatură, Marin Porumbescu a coagulat, cu energie şi pasiune, în jurul fostului cenaclu „Filimon Sârbu”, devenit „Ovidius”, condeierii din regiune, cei mai mulţi tineri, care, unii, vor avea ceva de spus în literatura creată la Pontus Euxinus. Scrierile lor au fost adunate în câteva culegeri, îngrijite, sub auspiciile Casei de creaţie, de către Marin Porumbescu (Trepte – 1960; Miniaturi marine – 1962; Epistole de pe malul mării – 1963; Dialoguri de pe malul mării – 1964; Inscripţii de pe malul mării – 1965; Secvenţe marine – 1966). Având în vedere periodicitatea acestor culegeri, evoluţia lor calitativă de la un volum la altul, grafica exemplară, titlurile care calchiau obsesiv titlul celebrelor Epistulae ex Ponto ovidiene, ele pot fi conside-rate un anuar literar dobrogean, o pledoarie convingătoare pentru o necesară revistă de cultură la Constanţa. De fapt, înfiinţarea, în 1966, a revistei Tomis (Marin Porumbescu numărându-se printre iniţiatorii acesteia) în oraşul pontic a avut, ca solid argument şi volumele amintite, cum apreciază criticul Cornel Regman în prefaţa Dialogurilor de pe malul mării.
După ce s-a retras la pensie, în 1967, Marin Porumbescu s-a dedicat propriei creaţii literare. I-au apărut, în ordine, volumele de proză scurtă: Ucigaşul de papagali (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968), Guşterii şi patru pipe (Bucureşti, Albatros, 1970), Ceasul viu (Bucureşti, Editura militară, 1971), Păsări subterane (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972).
Deşi cărţile sale au fost publicate într-o perioadă de deschidere culturală, când discursul literar modernist era „en vogue” (ce-i drept, ca o redescoperire destul de tardivă a valorilor literare din anii interbelici), critica, atunci când nu le-a ignorat – cronicile privind toate aceste scrieri putând fi numărate pe degete – le-a tratat fie cu ostilitate, fie cu răceală.
Mircea Iorgulescu, în cronica la volumul Guşterii şi patru pipe, identifică, între cele mai scurte proze, unele graţioase şi spirituale, dar continuă acru: „Încântat de spectacolul rostogolirii sonore a unei mase de cuvinte, Marin Porumbescu practică în fond un soi de calofilie conformistă şi industrioasă a jocului verbal, lipsit de sensuri grave sau chiar de orice sens”. (România literară, 21 ianuarie 1971, p. 15). Nu mai puţin nefavorabilă este cronica lui Victor Atanasiu la volumul Păsări subterane: „Aceste rânduri de caznă incoerentă şi căznită se datoresc «marelui» deziderat al autorului de a fi cu orice preţ «modern»”. Mai departe, criticul observă însă corect: „Câte o clipă, când autorul îşi păstrează seriozitatea, se poate observa o anumită înzestrare pentru explorarea mediului rustic şi fructificarea virtualităţilor stilului oral”. Prudent şi aplicat, Marian Popa, în dicţionarul său (ediţia 1977), apreciază cărţile lui Marin Porumbescu drept „… culegeri de povestiri cu subiecte bizare sau conduse ingenios către bizarerie, cu titluri burleşti, scopul fiind, iniţial, de a atrage atenţia, iar apoi, de a crea perplexitatea şi imprevizibilul lecturii; limbajul dezordonat şi aglomerat pare a fi mai curând specific umui temperament.” (p. 152). Chiar Alex Ştefănescu, un critic cunoscător al spaţiului cultural constănţean, abia găseşte în scrierile lui Marin Porumbescu câteva insule de literatură: naraţiunea Cerbul capital, care deschide volumul Ucigaşul de papagali este apreciată, pe drept, un frumos poem în proză. Criticul conchide: „El (M.P. – n.n.) este un scriitor de respiraţie scurtă care, dacă vrea totuşi să se extindă pe mai multe pagini, trebuie să recurgă la mozaicare…” (Tomis, martie 1979, p. 5, 14). Cu un chip dominat de sprâncene imense şi rebele, ce amintea în mod izbitor cu portretul lui G. Călinescu, comunicativ, histrionic (când cooperant şi constructiv, când maliţios), egolatru, chiar straniu, având în vedere bolnăvicioasa lui pasiune de colecţionar de obiecte vechi, ruginite (aşa-zisul său tehnozaur devenise celebru), dar colecţiona şi piese arheologice, paleontologice, relicve marine (în arhiva sa am găsit un proces verbal prin care dona câteva asemenea relicve Muzeului Mării) şi orice fel de lucruri ciudate (coarne de berbec, de pildă), trăind solitar, doar în tovărăşia unei broaşte ţestoase bătrâne şi oarbe (locuia în câteva magherniţe din scândură şi carton, prin care te puteai strecura doar aplecat, magherniţe improvizate pe terasa imobilului, spre disperarea locatarilor care îl reclamau adesea la ICRAL sau la Pompieri, de teama vreunui incendiu – care, de altfel, cum am văzut, a şi avut loc, ucigându-l – oricând primitor de oaspeţi, adesea mari scriitori, ce puteau admira de acolo fascinanta panoramă a portului Tomis, dar era anturat şi de tinerii emuli, admiratori şi încercători în ale literaturii, organizator de teatru experimental (avea vocaţie pentru dramaturgie, cum dovedesc scrierile sale) şi prezent oriunde, în urbe, se petrecea vreun fapt cultural, Marin Porumbescu intrase deja în legendă, devenind chiar personaj literar (apare în creaţiile lui Eugen Lumezianu – care îi dedică o proză memorabilă, Constantin Novac, Octavian Georgescu, Hortensia Teodorescu şi poate şi în ale altora, de care nu am cunoştinţă). Îi plăcea să-şi fotografieze oaspeţii pe terasă, cu un aparat desigur vechi, deşi îl suspectam că nu îl armase cu vreun clişeu… Vara, locuia la Constanţa, iarna, la Bucureşti şi, acolo, se înfunda în Biblioteca Academiei, unde putea fi văzut zilnic. Întocmea fişe, de regulă cu citate celebre, iubea aforismele şi le folosea în orice conversaţie, întotdeauna în original, fără a uita să le traducă imediat interlocutorilor. Ar fi adunat atâtea fişe, strânse în pachete stivuite în locuinţa sa, încât devenise proverbial, i se spunea chiar „omul-fişă”, dar toată lumea credea că scriitorul construieşte baza documentară a unui mare roman (Alex Ştefănescu: „Un loc aparte în ciudata sa locuinţă îl ocupa «fişierul» – variantă năstruşnică şi burlescă a fabuloasei biblioteci borghesiene”). După năpraznica sa moarte, au putut fi salvate, în vreo cinci saci, parte din cărţile, manuscrisele, tăieturile din ziare din biblioteca sa. Fişe s-au păstrat puţine şi câte au mai rămas, n-au putut fi organizate în vreun fel, scrisul lui Marin Porumbescu fiind complet ilizibil. Biblioteca sa şi ceva manuscrise au intrat în patrimoniul Bibliotecii Judeţene Constanţa. O piesă remarcabilă este albumul, alcătuit de el însuşi, cuprinzând portrete, desene şi caricaturi reprezentându-l pe Marin Porumbescu.
Revenind la operă, faţă de care critica a fost, cum am văzut, când nedreaptă, când rezervată, amintim pertinentele observaţii ale lui Ştefan Cucu, un comentator atent la nuanţe, constructiv, din ultima prezentare a scriitorului tomitan în timpul vieţii acestuia (1993); el îi defineşte literatura ca pe una „a absurdului, pe linie kafkiană sau mai degrabă urmuziană: autorul sparge total structurile prozei tradiţionaliste, nu-i mai respectă convenţiile. Ba mai mult, amestecă genurile, nu mai respectă graniţele dintre ele, ajungându-se la un bizar «mélange», la un «mixtum compositum» literaro-folcloric”.
Răsfoindu-i manuscrisele la Biblioteca Judeţeană Constanţa şi citindu-i cu mare atenţie cărţile publicate (folosesc prilejul pentru a preciza că Marin Porumbescu nu a lăsat manuscrise nepublicate) am putut observa că acest scriitor a manifestat o obsesie ieşită din comun pentru formă, într-atât de mult, încât, aşa cum s-a precizat, sensurile prozelor sale, cu notabile excepţii (Ceasul viu, Cerbul capital, Aur şi lumină, Împlinire, Informare fără resurecţie) precum şi câteva dintre prozele foarte scurte – de scurt metraj (cum îi plăcea să le numească) s-au subţiat ori au dispărut cu totul. Prozele sale, apărând în perioada 1968-1972, când redescoperirea modernismului interbelic dăduse opere notabile, scrierile lui Marin Porumbescu, ce par a fi de un avangardism desuet, sunt imposibil sau aproape imposibil de a fi cercetate cu mijloace estetice. Ultimul său volum, Păsări subterane, subjugat în exces formei, apărut după „minirevoluţia culturală” din 1971, a stârnit furia criticii oficiale. Poate din această pricină, omul a mai încetat să mai scrie. Crezuse că numai astfel se poate exprima şi atât manuscrisele, cât şi scrierile publicate dovedesc că Marin Porumbescu zăbovea extrem de mult asupra textului, asupra expresiei, şi este de presupus că a fost o mare amărăciune pentru el, un calofil excesiv, afirmaţia că prozele sale ar fi „maculatură”. Marin Porumbescu foloseşte o mulţime de mijloace de exprimare, de la vorbirea copiilor la literatura populară, imită până la saţietate exprimarea omului din popor, transcrie fraze, expresii, aforisme în limbile germană, franceză, latină, aşterne pe hârtie propoziţii formate dintr-un singur cuvânt, rimează unele cuvinte în manieră populară (procedeu ce îi pare de prost gust lui M. Iorgulescu), se implică chiar în arhitectura grafică a frazei (cu efecte, desigur, formale) etc. Toate aceste procedee stilistice, nici unul folosit la întâmplare, îi fac, ce-i drept, proza greu de citit.
De fapt acest prozator, care a avut neşansa de a se afirma în provincia literară a momentului, nu a fost, credem, un avangardist desuet, ci unul dintre acei creatori care, prin opera lor, s-au înscris în formele incipiente ale "postmodernismului" românesc, ce se va manifesta plenar în deceniile următoare. Însă, indiferent la ce cotă valorică va fi aşezată de criticii de azi şi de mâine opera lui Marin Porumbescu, el rămâne pentru mişcarea literară postbelică de la Pontul Euxin un deschizător de drumuri şi, fără îndoială, ar trebui reeditat. Închei aceste rânduri cu poemul pe care Octavian Georgescu l-a dedicat maestrului la şase decenii de la naştere (Mansardă marină): În glastre creşteau favoriţi… / O nimfă cu gesturi roze baleta pe terasa încinsă. Maestrul culegea pietre direct din scrâşnetul Mării / Cu sprâncene zbârcite de diferite aforisme // latine, demonta papagali / după care rostea o proză dodecafonică… / Acum chiliuţele sale / se îmbină în fiecare seară / de suveniruri salmastre / şi alte naufragii.// Adună pe terasă tehnozauri, ouă sarmatice şi câte o vulpe / pe care o hrăneşte cu biberonul. / Flaute plâng nisipul căzut în clepsidre. / E trist?! Maestrul zâmbeşte sardonic, tuşeşte la fel, // şi-n cele din urmă scoate dintr-o colivie / corbul lui Edgar Poe, / punându-l să rostească Abracadabra / în faţa Mării. (Constanţa, ’81)
Constantin CIOROIU