«Poet şi meşteşugar, gânditor şi polemist, erudit şi vagabond prin toate laboratoriile artelor moderne – Haig Acterian a păstrat de la oamenii Renaşterii, din care se trage, şi tradiţia „învăţăturii vii”, adică a învăţăturii prin directă transmisie orală. Alături de Eschil şi Shakespeare – maeştrii săi cei mai iubiţi – Haig Acterian s-a apropiat de vasta experienţă a unui Max Reinhardt şi de uluitoarea tinereţe a lui Gordon Craig. Este în cariera lui Haig Acterian o neistovită sete de „învăţătură vie”, de cunoaştere tehnică şi de sinteză spirituală – care ne sileşte să ne amintim de oamenii Renaşterii, colindând centrele europene ca să asculte pe cutare filozof iscusit, să discute cu un erudit editor de texte sau să privească un mare meşter la lucru.»

    Autorul acestui portret spiritual este Mircea Eliade, care l-a cunoscut pe Haig Acterian (1904-1943) încă de pe băncile şcolii şi i-a urmărit activitatea de la debutul în revista Vlăstarul al liceului Spiru Haret, până la apariţia monografiei Shakespeare. Aşezându-l în filiaţia spiritelor renascentiste, cu afecţiune colegială, Eliade sublinia generoasele haruri şi polivalenţa preocupărilor lui Haig Acterian, personalitate complexă a vieţii artistice interbelice: poet retractat sub pseudonim, actor şi regizor, critic şi istoric de teatru, implicat cu fervoare în toate aceste ipostaze să emuleze creativitatea dramatică şi să întreţină um climat propice eflorescenţei valorilor. Surprindea, în acelaşi timp, una din caracteristicile unui spirit în continuă efervescenţă: insaţiabila dorinţă de autodepăşire, de lărgire a orizonturilor spirituale, de sincronizare cu tendinţele înnoitoare culturale şi artistice, nu mimetică, ci prin asimilare critică şi implicare creatoare.
    Haig Acterian s-a născut la 5 martie 1904 la Constanţa. Şi-a făcut studiile la liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa şi la liceul Spiru Haret din Bucureşti. S-a înscris apoi la Facultatea de Filozofie şi la Conservatorul de Artă Dramatică. Ca student la Conservator a avut ca profesoară pe Lucia Sturdza-Bulandra. În 1926, Haig Acterian a absolvit cursurile de dramă şi comedie ale Conservatorului. În 1929 a debutat şi ca poet, tipărind un volum de stihuri – Agonia. De asemenea, scrie o scurtă piesă – Dialog între închipuiri, o nouă interpretare în duh creştinesc al Meşterului Manole. Ajuns în 1930 la Berlin, urmăreşte repetiţiile unor piese regizate de Reinhardt. Totodată urmăreşte şi realizările regizorale ale lui Hilpert, Kariheinz Martin, Piscator, Meyerhold. Se întoarce în ţară şi pune în scenă o piesă a lui R.C. Sherif – Călătoria din urmă, cu Tony Bulandra, Ion Manolescu, Mihai Popescu etc. A fost un mare succes.
    O bucată de vreme, tânărul regizor redactează pagina de teatru a revistei Vremea, unde publică o serie de medalioane închinate marilor actori şi regizori, polemici etc. Ţine o conferinţă la Fundaţia Carol despre Un veac de teatru românesc (apărută ulterior în tipografia „Bucovina” - 1937).
    Între 1932-1934, Haig Acterian a fost director de scenă al Teatrului Ventura. Printre alte piese a regizat în 1933 Cuceritorul, de Bernard Shaw şi în 1934, Spioana, de J. Tepa. Visul său nerealizat a fost să pună în scenă piese de Shakespeare şi Eschil.
    În 1934 începe la Roma studii de arta filmului la studiourile C.I.N.E.S. În octombrie acelaşi an participă la Conferinţa Internaţională de Teatru „Volta”, despre care relatează în revista Vremea. Scrie un scurt jurnal (1934-1935) – Roma, Geneva, Paris. În 1936 apare volumul de stihuri Urmare, sub pseudonimul Mihail. Tot atunci tipăreşte Pretexte pentru o dramaturgie românească, cu o prefaţă de Gordon Craig. În 1937 apare Orientarea Teatrului, la tipografia „Bucovina”. În 1938 publică o monografie (400 pagini) despre Shakespeare, la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, iar în 1939 îi apare un eseu Limitele Artei. Alcătuieşte două filme documentare cu Fabrica Malaxa şi Munţii Apuseni.
    În 1940-1941 e numit director al Teatrului Naţional şi, împreună cu George Franga, constituie Muzeul Teatrului Naţional.
    În 1942 e mobilizat şi trimis pe frontul din Kuban, unde a murit în ziua de 8 august 1943. Scrisorile de pe front către soţia sa, actriţa şi regizoarea Marietta Sadova, se află la Arhivele Statului.
    De-a lungul anilor, a colaborat la diferite reviste şi ziare: Vlăstarul, Revista Universitară, Est-Vest, Sinteza, Floarea de Foc, Reporter, Muzică şi Teatru, Vremea, Bluze Albastre, Gaz-Electra, Adevărul, Ideea Românească, Universul Literar, Gând Românesc, ca şi în revista Ani a lui Siruni.
    Într-o carte intitulată Teatrul şi Teatrele (apărută în Editura Eminescu în 1989), Constantin Măciucă închină un documentar de 81 de pagini cu titlul: Haig Acterian, teoretician al teatrului, în finalul căruia se spune: «Imaginea lui Haig Acterian – receptată parţial şi estompat de contemporani care n-au avut posibilitatea să-i cuprindă simultan multilateralitatea direcţiilor de acţiune, să detecteze sub aparenţa caleidoscopică viziunea mozaicată, să reconstituie din fragmentare luări de atitudini o poziţie de principiu – ne apare astăzi, în distanţă a peste patru decenii şi jumătate care proiectează o lumină favorabilă unei aprecieri globale şi situării în epocă, în toată complexitatea ei şi mai exact dimensionată. Se conturează imaginea unui om de teatru complet care, prin preocupările sale de critic, n-a fost un catagraf de evenimente, n-a practicat simplist critica foiletonistică, ci a căutat să stabilească etiologia fenomenelor, şi – folosind un termen adesea folosit de el – să „răsucească” faptul concret în idee estetică, să instituie criterii axiologice. Nu s-a limitat să evalueze în „portretele” sale un artist, ci să să susţină o tendinţă; nu s-a mărginit să-şi exprime propria concepţie, ci a militat pentru cristalizarea unei doctrine a şcolii dramatice naţionale. Criticii i-au stabilit nu numai o funcţie explicativă, ci si una formativă, pledând pentru un stil propriu teatrului nostru care să-i ateste identitatea în cadrul schimbului internaţional de valori, pentru integrarea naţionalului în universal, prin accentuarea specificităţii sale. Denunţând mimetismele şi epigonismele sterilizante, anacronismele mortificatoare, el s-a pus în slujba progresului scenei româneşti, dorind s-o vadă aşezată pe temeiuri culturale şi estetice, să-i consolideze rolul de „serviciu public”, să asigure difuzarea reprezentaţiilor la scara naţională, să educe perceptivitatea publicului prin spectacole de ridicată calitate, care să fructifice un repertoriu reprezentativ. Iniţiativelor fortuite, care poluau climatul artistic, le-a opus „directiva” concertată, ideea unui program luminat şi unitar, conţinând premisele unei veritabile politici teatrale. Prin toate aceste idei şi campaniile duse pentru susţinerea lor, Haig Acterian este, fără îndoială, un precursor al actualelor configuraţii artistice şi organizatorice ale teatrului nostru. Reprobându-i erorile politice, corectându-i anumite teze devalorizate în timp, amendându-i unele generalizări negativiste, îi recunoaştem lui Haig Acterian meritul de a se fi numărat printre spiritele înainte-mergătoare ale vremii sale.»

Simion TAVITIAN

    Am avut pictori marini. Avem şi un poet al Pontului Euxin, un urmaş delicat şi sensibil al lui Ovidiu… Ca marii compozitori, cu nesfârşite variaţii pe aceeaşi temă, poetul nu pridideşte a pândi întinsul flanc al Pontului Euxin, urmărindu-i variaţiile ritmice, pulsaţia valurilor, scăpărările soarelui şi ale lunii, pe întinsu-i tumultuos sau pacificat, furtunile, nopţile, anotimpurile…
    Un simţ al naturii, al ciclului anotimpurilor, al variaţiilor de lumină, al împletirii ei cu destinul omului, al împlinirii noastre prin plenitudinile ei permanente, străbat ca un fior de lumină întreaga culegere a lui Grigore Sălceanu.
    Acestea au fost cuvintele cu care Şerban Cioculescu a întâmpinat, în 1969, apariţia volumului Nopţi pontice, (ediţia a II-a).
    Grigore Sălceanu s-a născut în anul 1901, 23 aprilie, la Galaţi. Cursul primar l-a făcut în oraşul natal. Liceul îl începe la „Vasile Alecsandri” în Galaţi, apoi frecventează cursurile liceelor „Spiru Haret” din Tulcea şi „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.
    În 1922 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, unde frecventează cenaclul literar condus de criticul Mihail Dragomirescu.
    Şi-a continuat studiile la Sorbona, unde a urmat cursurile unor profesori ca Daniel Mornet, André Le Breton, Gustave Michaud. Întors în ţară, este numit profesor la liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. A colaborat la revistele: „Analele Dobrogei”, „Convorbiri literare”, „Ritmul vremii”, „Salonul literar”, „Făt-Frumos”, „Universul literar”.
    În anul 1925 primeşte Premiul pentru poezie al Institutului de literatură penru traducerile din lirica franceză, în 1934, Premiul de poezie Ioan N. Roman, iar în 1943, Premiul Adamachi, decernat de Academia Română, pentru poemul Fata de împărat.
    În 1936 întemeiază la Constanţa un cenaclu literar, pe care îl conduce timp de 20 de ani, îndrumând tinerele talente dobrogene.
    Grigore Sălceanu se stinge la Constanţa, la 19 iulie 1980.
    Opera sa poetică cuprinde volumele: Flori de mare, publicat în 1928; Fierbea azi-noapte marea, publicat în 1933; Basmul Smeilor, 1934; Feerie, 1936; Nopţi pontice, 1937; Fata de împărat, 1941; Poemul creaţiunii, 1942. A scris, de asemenea, Ovidius şi Hyperion (jucate pe scena dramaticului din Constanţa).
    În cadrul fiecărei literaturi ar fi posibilă, printre alte clasificări, şi aceea care ar împărţi poeţii în două mari categorii: lirici solari şi lirici selenari sau nocturni.
    Prima categorie ar însuma poeţii „optimişti”, cei care află raţiunea existenţei în lumina astrului fierbinte, divinizat şi cântat din vechime; în cealaltă ar intra poeţii „pesimişti”, refugiaţi în meditaţia nocturnă, atraşi de lumina rece a Selenei.
    Grigore Sălceanu face parte din marea familie a lirismului luminos, afirmându-se cu discreţie ca un credincios poet al mării. De o mare varietate tematică, în afară de motivul marin predilect – poezia descriptivă şi muzicală a lui Grigore Sălceanu nu exclude nici meditaţia asupra omului, împăcarea cu fragilitatea lui faţă de statornicia lumii, scăldată în lumină.
    O altă notă specifică şi personală este intimismul liric: evocarea mamei, a copilăriei, a corăbioarei de hârtie, a sălii de clasă, a clavirului iradiază o discretă căldură, o certă comunicativitate.
    Nu putem încheia fără să ne oprim la poezia mării, din care Grigore Sălceanu şi-a croit un întins domeniu. Remarcabile sunt poemele exotice, ca Orientală, Serai, Pe Marmara şi Seara în deşert, dar mai ales cele cu caracter specific local, ca Iarnă dobrogeană sau Pastel dobrogean, care pot fi asociate picturilor lui Ressu, Iser, Dărăscu, Tonitza, cu peisaje calcinate de soare. Poetul mărturiseşte undeva: