De la început mă grăbesc să mărturisesc faptul că sunt un admirator al rafinatului intelectual şi al subtilului critic literar, domnul Mihai Zamfir, ale cărui cărţi şi a cărui rubrică din “România literară” ocupă un loc privilegiat în lecturile mele.
    Am citit cu acelaşi interes dintotdeauna şi cu o apetenţă cognitivă sporită eseul Domniei sale Eminescu între două secole, apărut în nr. 34/2000 al amintitei reviste şi trebuie să recunosc că mi-a plăcut “temeritatea” de a propune o nouă paradigmă de lectură a poeziei eminesciene, că mi-am însuşit o serie de observaţii inteligente şi că am agreat stilul elevat al domnului profesor. Am priceput ce alţii au refuzat să vadă, şi anume faptul că studiul este un eseu, o încercare deci de a transmite unele sugestii, de a comunica o părere personală, fără obstinaţia de a o impune cititorilor şi de a-i da valoare normativă. Şi apoi, nu este necesară o cunoaştere autentică şi în profunzime a operei lui Eminescu, fără să ignorăm postumele care ascund, cum susţine convingător însuşi autorul eseului, o parte remarcabilă a creaţiei eminesciene?
    Cele mai multe din sugestiile domnului Mihai Zamfir, încadrabile într-un registru ipotetic, solicită profesorilor şi cercetătorilor o primenire a viziunii de receptare a liricii lui Eminescu, o ieşire dintr-un proiect încremenit şi sufocat de clişee şi aserţiuni critice conservatoare şi desuete. Şi totuşi, citind de mai multe ori eseul am constatat câteva contradicţii a căror motivaţie, cel puţin parţial, poate fi identificată în dificultatea întreprinderii Domniei sale, în rezistenţa judecăţilor axiologice ale marilor exegeţi şi, îndrăznesc să afirm, contrar aparenţelor, în mefienţa criticului modern care, scriind articolul are în mintea sa reacţiile negative ale mai multor generaţii de cititori, cunoscătoare exclusiv ale antumelor sau exilate în tonul mitic şi encomiastic, fără discernământ şi fără nuanţă. Să-mi fie îngăduit să semnalez, după opinia mea, câteva dintre aceste inadvertenţe ale domnului Mihai Zamfir, sugerându-i, în acelaşi timp să revină asupra textului publicat, să reflecteze asupra unor judecăţi care mi se par contradictorii sau să argumenteze mai pregnant afirmaţiile pe care le face.
    1.Observaţia că întreaga creaţie poetică a lui Mihai Eminescu, “o mare operă a culturii române, calificată genială de către distinsul autor al eseului, intră într-o relaţie disjunctă cu ideea virtualităţii unui mare poet, niciodată împlinit estetic.” S-ar zice că a dorit (Mihai Eminescu) să demonstreze cu ajutorul propriei sale creaţii poetice (geniale!), nedesăvârşirea funciară a condiţiei umane” (sublinierile din text îmi aparţin .I.C.) sau “Imensa operă poetică eminesciană e încă, în partea ei cea mai originală, prea puţin cunoscută”. În altă parte, domnul Mihai Zamfir aminteşte despre “extraordinara operă poetică a lui Eminescu”.
    Toate aceste remarci, devenite locuri comune în exegeza scrierilor poetului, sunt contrazise de observaţii “prea îndrăzneţe” care conduc la concluzia că Eminescu este un mare poet, a cărui sensibilitate, compatibilă cu cea a secolului al XVIII-lea, proiectează vaste poeme, nu le desăvârşeşte, poetul fiind lipsit de o operă substanţială, concretă, aceasta existând numai virtual. Eminescu, continuă autorul eseului, şi-a cheltuit viaţa trasând în cascadă mari poeme, fără să fi ajuns la desăvârşirea nici unuia dintre ele.
    “Anii următori, anticipează domnul Zamfir, vor începe să vadă în Eminescu ceea ce a fost în primul rând – adică autorul unor proiecte colosale de vocaţie epopeică. Şi continuă Domnia sa gândul că poetul a fost “constructorul de epopei neterminate, dar a căror promisiune, niciodată duse până la capăt”. Notez încă un enunţ al domnului Mihai Zamfir care el însuşi conţine o relaţie oximoronică prea evidentă pentru a fi ignorată:” Astăzi, însă, când Eminescu are 150 de ani şi pare destinat unei supravieţuiri echivalente cu cea a limbii române, luciditatea trebuie să-şi spună cuvântul. În ochii unui cercetător avizat, poemele eminesciene sunt doar faze intermediare, bruioane, fragmente mai mult sau mai puţin împlinite pentru o viitoare Operă, cu majusculă, pe care n-a mai avut răgazul să o scrie”.
    Aserţiunea este parţial valabilă, dar nu putem eticheta toate scrierile lui Eminescu o virtuală operă, chiar dacă exigenţa estetică a poetului a rămas proverbială.
    2. În eseul amintit se cristalizează a doua contradicţie a domnului Mihai Zamfir: Eminescu a avut vocaţie pentru poemele vaste, a fost influenţat de vechile epopei şi, în acelaşi timp, fascinat de lirismul concentrat, care nu-l satisface pe cunoscutul critic literar. “Eminescu, remarca acelaşi cercetător, a fost stăpânit de obsesia poemului romantic”, ceea ce nu poate fi infirmat. Eminescu a fost fascinat de emblema tipică a marelui poem. Toată viaţa a visat să-şi compună propria epopee. Multe din micile epopei(sic) care au dormit în noaptea manuscriselor (“Povestea magului călător în stele”, “Memento Mori” şi “Sarmis”) ar fi fost îndreptăţite să-şi câştige, la nivelul poeziei noastre din secolul trecut, o notorietate compatibilă cu aceea a Luceafărului” (chiar aşa?!). Şi iată acum o afirmaţie care, probabil, din teama eseistului de a infirma recunoaşterea fără reticenţe a lirismului din antumele eminesciene, este purtătoarea unei contradicţii flagrante: “La nivelul pur stilistic, poezia eminesciană pare mereu sfâşiată între poemul amplu (model tutelar ce l-a obsedat pe autorul ei, întruchipare a marii arte din romantismul timpuriu) şi micul lirism, miniatural, şi sentimental, faţă de care acelaşi autor a simţit o atracţie irezistibilă”. Sper să-l provoc pe domnul profesor Mihai Zamfir să ia în considerare şi gândul meu interogativ: Nu cumva Eminescu, sfâşiat stilistic, cum propune Domnia sa, între poem şi lirismul concentrat, gnomic uneori, şi-a dat seama că nu are vocaţia marilor construcţii poetice şi atunci şi-a abandonat aceste proiecte, “a tors” din unele adevărate bijuterii lirice, din altele a valorificat insule de frumuseţi, imagini memorabile, asupra altora n-a mai revenit niciodată. 3. A afirma şi a nega consecutiv importanţa ediţiei princeps a poeziilor lui Eminescu constituie o inadvertenţă cerută de o anumită demonstraţie pe care o slujeşte cu orice risc autorul studiului: diminuarea valorii estetice a antumelor. “Din momentul ediţiei Maiorescu, publicată fără voia şi fără girul poetului, şi până acum a fost impus publicului un Eminescu miniatural şi fragmentar, autor de mici cizelări lirice, uneori preţioase şi dulcege; faţă de profunzimea spirituală a poetului, constituie o receptare unilaterală, pentru a nu spune falsificatoare”.
    În alt loc, dăm peste o frază divergentă în bună parte celei anterioare: “Ediţia scoasă de Maiorescu în extremis, fără voia poetului, dar spre fericirea literaturii noastre, s-a impus cu o autoritate incontestabilă, creând un iluzoriu spaţiu definitiv acolo unde poetul continuă de fapt să vadă doar tranzitoriul”. Din nou exigenţa arhicunoscută a lui Eminescu ţine locul unei argumentări insuficiente. "Luceafărul", "Oda (în metru antic)" celebrele sonete de dragoste (I, II, III) “Glosa”, “Peste vârfuri”, “Din valurile vremii”, “Mai am un singur dor”, “Scrisorile” (I, II, III, IV), “Revedere”, “Floare albastră” sunt tranzitorii, nu sunt ele un summum al liricii lui Eminescu?
    4. Domnul Mihai Zamfir reiterează ideea nedesăvârşirii esenţiale a operei eminesciene dar face observaţia că micile bijuterii lirice sunt perfect cizelate.
    Considerând Luceafărul nedesăvârşit (sugestia este prezentă în textul elaborat), Domnia sa crede că Eminescu a publicat poemul numai din raţiuni biografice excepţionale (Numai pentru asta? Sau pentru acest motiv?). Fiind o capodoperă, rezultatul unui travaliu artistic şi al unei intransigenţe rar întâlnite în literatura noastră, “Luceafărul” este o creaţie inestimabilă, compatibilă cu cele mai izbutite poezii eminesciene.
    5. Selectând o contradicţie frapantă între ideile teoretice ale domnului Mihai Zamfir şi comentariul impecabil pe care-l face în finalul eseului unei concise poezii, descoperite în manuscrise şi publicată de eminescologul Petru Creţia, observăm discrepanţa dintre supralicitarea ideii de mare poet potenţial cu vocaţia epopeică şi analiza de profunzime a unui text lapidar, un fel de sonet imperfect: Un Phoenix este o pasăre-nvechime. Oricine constată că domnul Mihai Zamfir, care propune o reevaluare estetică a operei eminesciene, preferă să aducă în prim-planul exegezei şi să-l mântuiască de anonimat o poezie postumă, concisă şi nu un poem de largă respiraţie ca “Povestea magului călător în stele”, “Memento mori” sau “Sarmis”
    Este atât de limpede că unele observaţii ale ilustrului profesor şi critic literar Mihai Zamfir sunt pertinente, dar nu totdeauna şi originale. E suficient să amintim despre demnitizarea discursului critic, despre receptarea întregii arii poetice eminesciene, fără dichotomia antume-postume despre efortul cercetătorilor de a facilita cititorilor cunoaşterea altor capodopere eminesciene pierdute în depozitul de manuscrise. Cât priveşte contradicţia interioară a poeziei lui Eminescu – lirica miniaturală/poem vast -, vocaţia pentru lirismul concentrat şi fascinaţia epopeică, relaţia oponentă dintre “polul” epic şi “polul” liric – toate acestea au un caracter oarecum artificial, speculativ şi ipotetic. Ele constituie nişte supoziţii, reprezintă o opinie subiectivă care, are menirea de a ne invita la o nouă şi proaspătă lectură, şi de aceea nu trebuie să ne creeze o stare de iritare ci să ne scoată din inerţia unei abordări a textului eminescian prea tradiţionale şi caduce.
    Totuşi, mă încumet să susţin că Eminescu nu a avut o reală vocaţie epopeică, motiv pentru care a şi renunţat să reia marile lui poeme (cu excepţia Luceafărului) incoerente, prolixe deşi din ele nu lipsesc insule de calofilie a gândului sensibil şi a expresiei. Aşa se explică de ce întinsele lui poeme au rămas ca “materie primă”, nuclee germinative pentru alte minunate şi concise poezii.
    Dacă “Sara pe deal” este desăvârşită, creaţia amplă Eco din care este desprinsă rămâne un poem doar onorabil. Aceleaşi observaţii le putem face şi asupra Odei (în metru antic) care a cunoscut succesive versiuni, de la poemul întins encomiastic la meditaţia lapidară structurată în jurul a două atitudini: apolinică şi dionisiacă, a suferinţei prin iubire şi a mântuirii prin refacerea unităţii eului. Nu se poate însuşi în întregime aserţiunea nedesăvârşirii esenţiale a operei eminesciene, deşi unele glosări derivate sunt incitante şi subtile. Revine criticilor literari contemporani, nu neapărat tineri, să resuscite interesul cititorilor pentru tezaurul liric inestimabil disimulat în postumele eminesciene, iar unele aflate încă în manuscris. Nu agreez nici ideea domnului Mihai Zamfir care afirmă că în timp ce, pentru Camoes şi Shakespeare, interesul citiorilor s-a deplasat de la epopee şi teatru la lirismul operei lor, pentru Eminescu situaţia în secolul al XXI-lea va fi inversă în ceea ce priveşte receptarea liricii sale: de la poezia lapidară, de puritate lirică la marile poeme mai puţin sau deloc cunoscute.
    Dar, repet, eseul domnului Mihai Zamfir, îndrăzneţ şi incitant, nu trebuie să ne creeze o stare de panică întrucât, citindu-l şi recitindu-l, am constatat că el conţine o serie de sugestii, de supoziţii, de păreri personale transmise într-un registru potenţial al comunicării. Am reţinut sintagme şi câţiva termeni recurenţi care conferă celor afirmate o doză mare de subiectivitate, un anumit punct de vedere care nu jigneşte personalitatea marelui poet, propunând transparent o posibilă paradigmă de lectură şi receptare a operei eminesciene: voi sugera, ar putea fi după toate probabilităţile, "cred", "după părerea mea", "poate, s-ar zice", "ideea o formulăm cu toată circumspecţia", "e greu de trasat o frontieră fermă între cele două registre poetice" (liric concentrat – poem hiperbolic… n.m.) "oarecum", "uneori", "probabil".

Ilie CILEAGĂ

    Din bogata agendă a aniversărilor culturale pe anul 2002, o semnificaţie specială pentru lumea bibliotecară o are centenarul naşterii lui Dan Simonescu (n. 11 decembrie 1902), personalitate de referinţă pentru cartea şi biblioteca românească, pentru cultura noastră în general.
    În cinstea acestui eveniment cultural, anticipăm apariţia unor articole şi volume omagiale, organizarea de expoziţii şi manifestări dedicate cărturarului Dan Simonescu.
    În acest sens, semnalăm cu bucurie apariţia recentă la Editura Bibliotheca din cetatea cărţii vechi, Târgovişte, a volumului omagial “Centenar Dan Simonescu : Cartea si biblioteca : Contribuţii la istoria culturii româneşti”, volum îngrijit de doi cunoscuţi specialişti ai cărţii, Gheorghe Buluţă şi Victor Petrescu, primul fiind unul din discipolii maestrului.
    Scopul editării volumului este menţionat de editori în “Notă asupra ediţiei” : “Antologia de faţă îşi propune să restituie câteva dintre studiile realizate de-a lungul timpului de Profesorul Dan Simonescu, în domeniul istoriei cărţii şi bibliotecilor, precum şi să creioneze profilul personalităţii cărturarului prin texte publicate în reviste, cu prilejul unor aniversări, sau scrise special pentru acest volum alcătuit pentru a marca centenarul naşterii sale”.
    Ca bibliotecar, consider acest volum – exemplar, un adevărat model pentru tipologia lucrărilor omagiale, prin structură complexă, selecţie, aparat critic şi nu în ultimul rând, prin prezentare editorială. Este rezultatul unei sinteze benefice a două activităţi (bibliografie şi editare), în care cei doi responsabili de volum sunt profesionişti remarcabili.
    Structura volumului este specifică acestui gen de lucrări: mai multe secvenţe cu modalităţi specifice de abordare a personalităţii subiect, în scopul realizării în final a perspectivei cuprinzătoare, necesare, fie descoperirii acestei personalităţi, pentru cititorii obişnuiţi sau ocazionali, fie cunoaşterii complexe şi evaluării contribuţiei la dezvoltarea domeniului bibliologic, pentru cei interesaţi de fenomenul cărţii

    Prefaţa densă proiectează o viziune sintetică asupra variatelor activităţi, toate performante, din multe domenii aflate sub semnul cărţii: profesor de litera-tură veche, de paleografie chirilică, bibliotecar la Biblioteca Acade-miei, coautor la opera monumentală “Bibliografia Româ-nească Veche”, bibliolog de autori-tate, creator de şcoală în domeniu, pedagog de vocaţie, editor de lucrări vechi, cărturar de tip renascentist, mentor şi prieten al bibliotecarilor şi în mod remarcabil, un om bun, generos, de o înaltă calitate morală. Expunerea obiectivă a datelor biografice se in-tersectează cu aprecieri de valoare asupra operei şi activităţii multilaterale, pline de căldură şi veneraţie mai ales faţă de ipostaza de “profesor”, calificativ selectat şi preferat din multe altele posibile, pentru titlul prefeţei (Profesorul Dan Simonescu)
    După un Tabel cronologic detaliat, util pentru fixarea reperelor importante ale vieţii şi activităţii sale, urmează capitolele importante ale lucrării: “Contribuţii la istoria cărţii şi bibliotecilor”, “Aniversări”, “In memoriam”, “Evocări”, precedate de un text “ Cartea şi biblioteca”, considerat de editori ca definitoriu pentru o profesiune de credinţă. In cuvinte simple, dar cu acoperire nepreţuită în propria activitate şi viaţă, Dan Simonescu spune: “Cartea este mijlocul nece-sar de a trăi, o necesitate vitală pentru omul înzestrat cu pasiunea cunoaşterii ade-vărului şi a noului, pentru omul dotat cu simţul a tot ce este frumos în lume”.
    Dan Simonescu face parte din familia rară a spiritelor enciclopedice într-un secol carac-terizat în spe-cializări pe domenii foarte înguste. Valenţele intelec-tuale multiple, exegetice, creative, for-matoare, înnobilate de cele etice se evidenţiază treptat, în capitolele menţionate, fie implicit, prin lectura studiilor antologice propuse de editori din bogata operă a maestrului (ultima bibliografie, tipărită în anul 1990, număra 764 titluri de lucrări, studii, articole), fie explicit din textele critice şi evocările, scrise în timp şi pentru acest prilej aniversar de personalităţi culturale importante, de profesionişti ai cărţii şi bibliotecii, colaboratori şi discipoli ai maestrului.
    Voi cita , după o selecţie subiectivă, câteva titluri de studii de referinţă pentru aria largă de abordări ale fenomenului cărţii: “Codex aureus”, “Codex Burgundus”, “Mihail Kogălniceanu ca tipograf şi editor la Iaşi”, “Ioan Bianu – bibliograf”, “Un mare bibliolog român: Constantin I. Karadja (1889-1950)”, “Bibliofilia în concepţia contemporaneităţii”.
    La evenimente aniversare au scris cuvinte de laudă cercetători şi personalităţi din lumea bibliotecară. Amintim astfel rândurile scrise de Dan Zamfirescu, I. C. Chiţimia, George Mihăilă, Gheorghe Bulgăr, Corneliu Dima-Drăgan, Ion Stoica.
    Evocările oamenilor de bibliotecă reconstituie file inedite din viaţa şi activitatea celui care a dăruit cu generozitate din ştiinţa sa, din pasiunea şi dragostea sa pentru carte şi bibliotecă.
    Vom menţiona evocările celor doi discipoli constănţeni străluciţi ai lui Dan Simonescu: “Profesorul şi pedagogia sa filosofică” de doctor în bibliologie Constanţa Călinescu şi “Dascălul meu de neuitat” de Dumitru Constantin Zamfir, director al Bibliotecii Judeţene timp de aproape trei decenii.
    Capitolul Inedite – Corespondenţă primită completează profilul savantului cu informaţii noi şi aprecieri elogioase ale autorilor scrisorilor, nume de aur ale culturii noastre. Nicolae Cartojan, Ioachim Crăciun, Mircea Eliade, Alexandru Rosetti, etc.
    O Bibliografie selectivă amplă, divizată interior pe categorii de lucrări , alcătuită după toate exigenţele şi standardele specifice, constituie sursa de aur şi în acelaşi timp o provocare pentru cercetări viitoare. Apariţia la timpul potrivit a acestei cărţi aniversare, închinată “unei vieţi în slujba cărţii româneşti” poate fi considerată un eveniment editorial şi cultural..

Georgeta PETRE