Marian Moise, originar din Constanţa, s-a născut la 12 aprilie 1953. Este absolvent al Academiei de Studii Economice Bucureşti (1976-1980), cu specialitatea finanţe şi credit. Lucrează (1976-1980) în Administraţia generală a municipiului Bucureşti, apoi, ca şef de serviciu şi director la Circumscrispţia Financiară din municipiul Constanţa (prezent Administraţia Financiară şi Trezorerie). În 1995 obţine o bursă – l’Ecole Générale des Impôts – (Paris) pentru specializare. Este doctorand la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, specialitatea Economia Afacerilor. În afara preocupărilor economico-financiare desfăşoară activitate publicistică şi scriitoricească.
    Sunteţi o persoană cu răspunderi în finanţele publice din zona Constanţa, scriitor şi pasionat colecţionar de cărţi. Cum vedeţi devenirea culturii naţionale, în general, şi a celei dobrogene în special, pentru următorii ani?
    Europa contemporană se axează pe specificul culturilor zonale (locale). Îmbrăţişez principiul “europenitate în diversitate”. Nu se face, în acest mod, nici un deserviciu culturii naţionale. Din contră, devin mai profunde cercetările tuturor spaţiilor geografice, angrenează întreaga spiritualitate românească pentru o cât mai complexă evaluare.
    Ca frecvent cititor de beletristică apărută în ţinutul mării, de ziare şi reviste cu specific literar, unde aţi întâlnit semnături ale unor personalităţi – creatori, jurnalişti – aparţinând mai multor etnii, ce puteţi afirma privitor la multiculturalitate? Contribuie aceasta la binele spiritualităţii noastre ori atrage dezbaterile din zona esteticului, spre zona politologiei, ştiut fiind că mulţi dintre creatori au subscris la o anume doctrină politică, alţi au devenit oameni de presă. Mai mult, şi-au publicat volume, de “memorii” eseistică, proză, chiar poezie.
    Aş începe a aminti cu o propunere anterioară, din păcate, rămasă fără ecou, este vorba de construirea în zona veche – Peninsulă – prin măsuri urbanistice ferme, a ceea ce în general e definit “Alt Stadt” (Oraşil vechi), într-un stil neoclasic dominant. Pentru a sublinia, totodată, forţa modelului interetnic dobrogean, sugeram şi constituirea în acest cadru a unui centru al minorităţilor, păstrând sensul recomandărilor Consiliului Europei, dar, mai ales, în spiritul chemării poetului medieval turc Yunus Emre: “Veniţi să ne cunoaştem toţi! / Să ştim al vieţii noastre rost, / Să iubim, să fim iubiţi, / Căci nimeni lumea n-o va moşteni!”. Imaginam, de asemenea, proiecte pentru readucerea în acest spaţiu tradiţional a diverselor preocupări comerciale, impregnate cu elemente pitoreşti, realizate de minorităţile etnice – simigerii şi patiserii turceşti, cafenele de expresie levantină, taverne greceşti etc., precum şi alte activităţi derulate în parteneriate intersectoriale cu organizaţii neguvernamentale, cât şi cu unele consulate pentru minorităţile conlocuitoare, în scopul remodelării unor trasee turistice în segmente zonale etnice. O asemenea bijuterie arhitecturală, renăscută miraculos din ruinele războiului, am avut ocazia să admir la Nürnberg, oraş despre care prietenul meu, stabilit acolo, Cristi Angelo Trifan, mărturisea că este mângâiat, în Germania, cu apelativul “Oraşul lui Moş Crăciun”.
    La Paris (1995) New York (1994-2001) unde-aţi mers pentru specializare sau ca turist v-aţi putut implica în adâncirea problemelor? Relataţi-ne câteva momente care v-au emoţionat în plan spiritual, făcându-vă să trăiţi şi altfel de bucurii decât cele strict profesionale.
    La Paris am văzut expoziţia Brâncuşi la Centrul Cultural Georges Pompidou şi, totodată, am putut admira operele scriitorului Emil Cioran, expuse în librăriile mari franceze. Îndoctrinat de sloganurile mincinoase comuniste nu-mi venea să cred că aşa ceva se poate-ntâmpla în realitate. Acum le-am văzut, am trăit revelaţia existenţei lor în “inima” Parisului. Atunci (1995) chiar apăruseră “Eseurile filosofice”. Iar la New York e de neuitat întâlnirea, în intimitatea locuinţei sale, cu cercetătorul de marcă al operei nostradamice, românul Vlaicu Ionescu. Mi-a oferit sprijin documentar privind ecourile trecutului Dobrogei în opera lui Nostradamus.

    

    Sunteţi singur sau împreună cu alţi scriitori constănţeni, fondatori de asociaţii cultural-istorice sau reviste. Cercetând scopul acestora mi-am putut da seama că pe lângă contribuţia largă la întreţinerea climatului de spiritualitate danubiano-pontic, aveţi pentru fiecare ceva specific, aparte. După trecerea unor ani cum evaluaţi realizarea tocmai a laturii concrete din ceea ce aţi prognozat?     Sunt mândru, alături de istoricul Stoica Lascu – vechi prieten – că am reuşit să edităm revistele “România de la Mare” şi “Picurarlu de la Pind”, contribuţii deosebite îmi revin şi la opul “Valori ale civilizaţiei româneşti din Dobrogea”. De asemenea, au fost fixate plăcile comemorative dedicate unor mari personalităţi dobrogene (I.N.Roman, Constantin Sarry, Petru Vulcan) şi marelui Mihai Eminescu, edificarea bustului în bronz al primului prefect al Constanţei, Remus Opreanu care va fi amplasat în parcul sediului administrativ al oraşului. În ultima perioadă, pentru revitalizarea unor profesii şi tradiţii specifice spaţiului tomitan am înfiinţat fundaţiile culturale: «Anatole Magrin” – a fotografilor amatori, artişti şi profesionişti – “Jean Gérard A. Alléon” şi “Bruto Amante” deţin şi funcţia de preşedinte al ultimelor două. Consider binevenite câteva completări. A. Magrin e unul dintre primii fotografi ai oraşului, consul al Franţei la Constanţa, iniţiatorul “Monumentului funerar”, ce portă în vârf, cocoşul galic, din Cimitirul central; J. Gérard A. Alléon, un mare bancher parizian, prieten bun cu Mihail Kogălniceanu, a ctitorit clădiri frumoase în perioada imediat următoare a Războiului de Independenţă, actuala stradă C.A. Rosetti (fostă Alléon), oferind încă privirii masiva clădire cu donjon, ce-i poartă numele; Bruto Amante – om de cultură – căutătorul urmelor exilării lui Ovidiu la Pontul Euxin, mare admirator al românilor.
    Vă mulţumesc rezultatele culturale de interes public – monumente, plăci comemorative obţinute, sunteţi satisfăcut cu modul în care au fost apreciate, în cadrul comunităţii, de către cei împuterniciţi s-o facă?
    Nu m-am gândit vreodată la o asemene culturale am simţit câte o încurajare vis-à-vis de acele distincţii primite, nu acelaşi lucru pot să-l spun despre factorii administrativi decizionali.
    Aţi primit şi premii culturale. În 1987 şi 1989 aţi obţinut distincţii naţionale pentru publicistică; sunteţi câştigător al “Premiului pentru debut eseu” acordat de Filiala Dobrogea – Uniunea Scriitorilor din România (1998) şi revista “Tomis”, “Ţara dorobanţilor de fier”, iar în 2001, volumului “Constanţa veche” i-a fost decernartă, de către aceleaşi foruri, “Contribuţii” deosebite la susţinerea culturii scrise. Cum găsiţi rolul acestora în esenţa dumneavoastră spirituală?
    Consider că au efect stimulativ. Poate că şi acestora li se datorează munca neîntreruptă pentru valorificarea, pe mai departe a cercetărilor privind ţinutul Mării – am, pe masa de lucru, altă carte – “Constanţa interbelică” -, de amploare. În final, dar nu în ultimul rând, menţionez că pentru mine au contat enorm de mult şi încurajările cercului de prieteni.
    Ca bibliofil, ce vă ştiu, aţi mai adăugat ceva în rafturile bibliotecii personale; consideraţi că “tranziţia” prelungită, rămâne prielnică unei asemenea pasiuni?
    Deşi "tranziţia” este total neprielnică pentru o asemenea pasiune, totuşi în contextul elucidării cauzelor “înghiţirii Basarabiei” de molohul rusesc, încă din 1812, act repetat la 1940, am izbutit, cu mari eforturi, să mai achiziţionez din recentul meu periplu american, câteva lucrări: “1812, Napoleon’s Invasion of Russia” de Paul Britten Austin; “The Campaign of 1812 in Russia – general Carl von Clausewitz”; “The mind of Napoleon”, R. McNair Wilson; Albert Axell, “Stalin’s War”; “Barbarossa the Russian – German Conflict 1941-1945”, Clark; “The Moscow Option an Alternative Second World War”, Alan David Downing.
    În finalul convorbirii aş dori să reveniţi asupra controversatului “model interetnic dobrogean”. Sunt destui care neagă până şi conceptul de “model” pentru Dobrogea (politiceni, folclorişti).
    În calitate de cercetător asiduu al Arhivelor fiscale dobrogene a trebuit, cu regret, să constat că, după crucificarea, de la Yalta, a României caracaterul multietnic al provinciei pontice e diminuat substanţial. Prin plecarea masivă a grecilor în anii postbelici, a armenilor, germanilor, italienilor etc., epoca de 2250 de ani a “civilizaţiei cosmopolitane” la Pontul Stâng ia sfârşit. După Revoluţie, în contextul aşezării noii economii de piaţă, se înregistrează o palidă revenire la multietnicitate în sensul aşezării sporadice, pe acest mic areal, a unor turci, arabi şi chiar greci de viţă nouă, o parte dintre aceştia dobândind cetăţenia română şi devenind, astfel, dobrogeni (constănţeni) autentici.

Ion FAITER

    Între apariţiile anului 2002 ale editurii Europolis se înscrie o lucrare valoroasă de exploatare a unor momente culturale semnificative din deja trecutul secol XX. Este vorba de lucrarea Revista Fundaţiilor Regale. Caleidoscop, care aduce spre cunoaştere lectorului contemporan (care, ca mulţi dintre noi, poate a luat de multe ori în mână, la bibliotecă, publicaţii de pe a căror copertă sau pagină de titlu o mână vigilentă a ras, la propriu, autoritatea editoare: Fundaţia Regele Carol I sau Fundaţia Culturală Principele Carol II) aspecte importante conţinute în paginile acestei Reviste.
    Cunoaşterea unor atari segmente de spiritualitate care au stat, prin forţa lucrurilor şi a vremurilor, într-un nemeritat con de umbră este un act recuperator mai mult decît necesar pentru configurarea corectă şi cît mai completă a unor momente de referinţă din istoria noastră culturală.
    Revista Fundaţiilor Regale (1934-1947) s-a constituit la iniţiativa regelui Carol al II-lea, care declara: „Cultura noastră nu trebuie să fie numai de import, ci produsul acestui neam, sprijinit pe trecutul nostru şi pe infinitele mijloace ale ţării, prelucrate ca mijloace care trebuie să ni le pună la îndemână minţile luminate, de oriunde ar veni ele”.
    „Minţile luminate” care au construit arhitectura revistei au fost Paul Zarifopol şi Camil Petrescu, iar dintre numele care i-au dat consistenţă îi amintesc pe Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Voiculescu, Minulescu, Bacovia, Vinea, Philippide (poezie), Gala Galaction, Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Eliade, Sebastian, Cella Serghi (proză), Gh. Brătianu, C. Daicoviciu, N. Iorga (istorie).
    Extrem de reductivă, această înşiruire este     dată doar pentru a exemplifica excelenţa unor nume din două domenii culturale, dar paginile revistei s-au bucurat de contribuţii ale unor personalităţi de marcă din multe alte zone culturale: filozofie (Anton Dumitriu, Mircea Florian, C. Noica), sociologie (Henri H. Stahl, D. Gusti), muzică (G. Enescu, C. Brăiloiu, Bela Bartok), arte plastice (Al. Tzigara-Samurcaş, K. Zambaccian, Ion Vlasiu).
    Din spaţiul eu-ropean, gânditori şi filosofi religioşi (precum N. Berdiaev), lingvişti, scriitori şi eseişti reputaţi (H. de Montherlant, Daniel Rops) ilustrează, prin contribuţiile lor, deschiderea deosebită a revistei.

        

    Lucrarea la care facem referire, subin-titulată onest Caleidoscop, este organizată pe principiul biblioteconomic al clasificării zecimale universale (clasele prin-cipale) dar depăşeşte cu mult simpla incursiune bibliografică prin abundenţa de informaţie ce însoţeşte indicele propriu-zis: un Cuvânt înainte al reputatului scriitor şi istoric literar Valeriu Râpeanu (care consi-dera, întemeiat, că „o bună parte a culturii româneşti din perioada interbelică s-a scris în paginile Revistei Fundaţiilor Regale”), Prolegomene, un adevărat studiu, bine structurat şi foarte consistent al profesorului Victor Corcheş (care, cu acelaşi bun temei, consideră revista „un reper ilustru în cultura românească în general, şi în spiritualitatea anilor 1930-1940 în special”, „o revistă de certă clasă internaţională”), o Crestomaţie conţinând actele normative de înfiinţare a Fundaţiilor Regale, cuvântarea regelui Carol al II-lea la primirea lui Lucian Blaga în Academia Română, texte integrale referitoare la programele, direcţiile şi orientările teoretice ale revistei, aparţinând lui Camil Petrescu, Dimitrie Caracostea, Alexandru Rosetti, Paul Zarifopol, Mihail Sebastian, Mircea Eliade e.a., fragmente din scrierile lui Arghezi, Blaga, Pillat, Voiculescu, o Addenda bogată, material iconografic. Această Crestomaţie este ea însăşi o mină de exploatat.
    De altfel, V. Corcheş consideră că lucrarea reprezintă „un prim stadiu de elaborare a unei noi monografii consacrate revistei”. Rezumatele în limbile franceză, engleză, italiană, germană şi spaniolă precum şi un Indice de autori completează fericit această întreprindere.
    Asupra revistei s-au aplecat cu lăudabilă aplicaţie şi cu răbdare benedictină Victor Corcheş, neostenit scormonitor în straturile fertile dar încă insuficient aduse la lumină ale spiritualităţii româneşti, om al cărţii şi al cercetării, pe care biblioteca îl aşteaptă pentru noi descoperiri şi reevaluări precum şi Gelu Culicea şi Cătălina Grideanu, oameni de bibliotecă, părtaşi la munca de „excavare”, sistematizare şi elaborare a întregului material.
    O menţiune deosebită pentru trei colege din biblioteca noastră ale căror căutare, abnegaţie şi scrupulozitate au contribuit din plin la reuşita lucrării: doamnele Marieta Dragomir, Aida Popovici şi Chirana Iane, care au secondat cu dăruire autorii.
    Produsul final al acestor eforturi – un corpus bine construit de informaţii extrem de valoroase şi infinit fructificabile, un instrument ştiinţific preţios nu numai pentru specialist, dar şi pentru orice lector dornic de cunoaştere, un „act de recuperare intelectuală” (V. Corcheş) benefic mai ales în aceste timpuri de reevaluări şi reierarhizări necesare.
    Semn al aprecierii de care s-a bucurat volumul încă de la apariţie – un binemeritat premiu la Salonul naţional de carte "Ovidius", Constanţa 2002.

Adriana GHEORGHIU