125 de ani de la revenirea Dobrogei la statul român

    Un bărbat închipuindu-şi, în nopţile lui de dragoste, alcătuirea fiinţei femeieşti lipsită de rotunjirea sânilor, n-ar putea fi cuprins de o tristeţe mai mare decât aceea care mă încearcă pe mine la gândul că Bărăganul n-ar avea sfârşit, că după monotona lui întindere n-ar izbucni, dincolo de braţul leneş al Dunării, ţara de calcar şi de foc a Dobrogei, fierbinte, pasionantă, plină de contraste, după care începe, imensă şi veşnic tălăzuită, marea ce mare.
    O clipă e destul să mă gândesc că toate acestea s-ar fi putut să nu fie şi simt că fiinţa mi-e amputată: visul, respiraţia, fantezia îmi sunt interzise şi, brusc, mă sufoc. Dacă Dobrogea n-ar fi existat, cum aş fi fost eu oare?
    Dobrogea mi-a transmis fiorii care, din timp în timp, au adus în mine ceva din marea realitate a lumii. De pe întinderea ei am privit întâia oară, cu senzaţia şi sentimentul infinitului, albastra tălăzuire a mării. Sub stelele ei enorme şi pure am simţit bogăţia incalculabilă şi incoruptibilă a universului.
    Dar fiorul istoriei? Era destul să mă prindă amurgul printre munţii şi ciudaţii ei tumuli, pentru ca în auzul meu să ajungă tot felul de şoapte, venind din cel mai îndepărtat trecut. Doar mult mai târziu, când am stat sub stelele Egiptului, am mai auzit foşnete atât de stăruitoare ale vechimii. Fire înclinată spre meditaţie şi violenţă, am găsit în pământul meditativ şi violent al Dobrogei cea mai potrivită hrană a spiritului meu – şi am iubit-o cu o mereu reînnoită pasiune.
    Când, mai târziu, alte frumuseţi m-au captivat, m-am temut că nu o voi mai putea iubi, săracă şi umilă, cum îmi apărea din depăratre. Dar era destul ca podul de la Cernavodă să mă treacă iarăşi spre dealurile ei, pentru ca o dată cu marea văpaie ce le încingea, calcinându-le aproape, totul să reizbucnească în mine. Cum de mă putusem îndoi o singură clipă? Şi mă regăseam pe întinderea ei, printre ciulinii şi şerpii ei, ca un rege scit întors acasă.
    Ciudată şi plină de violenţe e firea Dobrogei. De cum treci Dunărea, te întâmpină alte privelişti şi alte miresme – mai tari şi mai amare – decât cele ştiute. Razele soarelui încing, ca pe nişte cuptoare, enormii elefanţi de calcar care alcătuiesc jungla ei geologică. pe spinările lor fierbinţi am rătăcit în atâtea rânduri, din zori şi până în amurg, strivind sub picioare puzderii întregi de cochilii de melci.
    Pe unghia de granit, de calcar şi de loess a Dobrogei, totul – şi aerul, şi focul, şi pământul – e altfel decât în restul ţării şi chiar decât în întreg continentul european. Între Dunăre şi Mare şi-a făcut loc o fâşie de pământ asiatic, aspru, pasionant, neîndurător, ţinând întreaga viaţă sub farmecul şi violenţele ei.
    Mărturisirea unei atât de mari pasiuni pentru cuptorul de calcar al Dobrogei, această Schiţă de cosmologie a pământurilor dintre Dunăre şi Mare, înseamnă că ele alcătuiesc pentru mine al doilea chip, fundamental, al lumii. Bătut de vânturi şi ars de sore, păstrând în pulberea lui amintirea atâtor noroade, tot ce poate fi mai altfel decât Bucovina, el mi-a propus al doilea fel al meu de a simţi şi de a fi în lume.
    Şi totuşi pe această ciudată fâşie de pământ, pod sonor între continente, ce în veacuri şi milenii trecute a fost a tuturora şi a nimănui, pe care nimeni n-a apărat-o cum ne-am apărat noi vatra, eu de asemeni mă simt acasă. Cineva din mine, care respiră, simte şi gândeşte pătruns de o mireasmă al cărei nume e Eminescu, îşi are casa în Carpaţi. Altcineva din mine, de dinainte de neamul românesc, altcineva care va fi fiind get şi trac şi scit, şi mai vechi decât ei, se trage către pământurile dintre Dunăre şi Mare.
    Sufletul meu e, cu foşnetul lui, al Bucovinei. Dar oasele sunt, cu calcarul lor vechi, ale Dobrogei.

Geo BOGZA

    Explorând valoroasele „Amintiri” ale lui George I. Auneanu (publicare în 1937), găsim informaţii despre primele autorităţi locale, „(...) dintre carei mi-amintesc: La administraţie: Remus Opreanu, prefect, Mihail Coiciu, director, George Brătăşanu, administrativ (subprefect), Luca Elefterescu (idem), Ion Russescu, ajutor ad-tor, Ion Valaroi, translator, Ion Mironescu, poliţai, scurt timp, apoi la [sic!] urmat de D. Cantuniari, idem, primul funcţionar român mort în Constanţa, la a cărui înmormântare a luat parte clerul de toate confesiunile şi notabilităţile oraşului. La Tribunal: George Horezeanu, preşedinte (...), Mişu Cotescu, judecător, Panait Holban, venit ca apărător (căci în Dobrogea nu era permis avocatură). (...) La Vamă: Mih. Herişeşcu, şeful vămei, la Off. Tel. Post.: Gr. Economu, diriginte. În port am găsit şi rămas pe loc Căpitan al portului pe Nicolae Macri, proprietarul unor case mari şi frumoase pe acea vreme şi devenite apoi proprietatea lui C. Pariano. În aceste case a fost găzduit prinţul Carol (devenit rege) la venirea sa în «Kustendje»”.
    Iată aspectul demografic compozit, aşa cum l-a perceput autorul (şi nu avem motive să nu-l credem, oricât de greu ne-ar veni, pentru că este în acord cu late mărturii ale timpului): „Populaţia oraşului e compusă din greci şi tătari în majoritate, apoi armeni, bulgari, puţini turci ca şi evrei de rit: spaniol, caraimi şi galiţieni – în oraş nu s-a găsit locuitori români decât cei după venirea armatei. Locuitorii oraşului aflaţi în anexare erau bine-voitori faţă de români, şi-i primea cu plăcere în locuinţele lor; mai ales că, mai toţi locuitorii, în excepţi [sic!] turcii şi tătarii, fiind în contact cu agricultorii români din stânga Dunărei, veniţi de mai mult timp în aceste locuri, cunoşteau limba românească”.
    Informaţii valoroase ne sunt oferite şi cu privire la bisericile Constanţei: „Biserici au fost: Greacă, Catolică, Armeană şi Bulgară, care sunt şi în prezent, iar Giamii mai multe, din care principală era cea din str. Carol de acum, Sinagoga, numai cea din str. C.A. Rosseti, unde erau case vechi de scânduri. Ca prim Protoereu, deci Preot Ortodox Român a fost Pr. Nicolae Răşcanu.”
    George Auneanu menţionează şi şcolile care s-au înfiinţat odată cu revenirea Dobrogei la statul român: "dacă până atunci în evidenţă era numai şcoala primară greacă, imediat după 1878 au apărut şcolile primare româneşti de băieţi având ca director pe C. Petrescu (adus de la Turtucaia) şi ca instititutori pe George Tănăsescu şi I. Titorian, şi cea de fete, cu d-na Melencovici directoare şi d-ra Anast. Mavrocordat institutoare”.
    Avem şi informaţii despre consulatele Constanţei: „Austro-Ungar, Italian, Rus, Frances, Engles, German”.
    Şi un amănunt pitoresc: în judeţul Constanţa, „plugăria şi transportul se făcea cu cămile şi catâri”.
    „Amintirile” lui Grigore Auneanu se constituie într-o adevărată radiografie a oraşului Constanţa la 1878, cu impresii „la cald”, dar nesusceptibile de mistificări chiar dacă trecute prin filtrul personal. Autorul are sensul demnităţii sale de funcţionar al statului român, care păşeşte printre primii într-un teritoriu atât de cercetat: „Cred că interesul care trebuie să preocupe pe urmaţii noştri este ceea ce s-a găsit în aceste localităţi, precum şi amintirea despre personalităţile marcante care au figurat pe scena acestor pliuri, contribuind sau cooperând – cu rolul lor – la întemeierea şi consolidarea politică şi economică constatată astăzi [1937, n.m.] în Dobrogea”. El notează totul cu obiectivitate şi pe alocuri în termenii unei dări de seamă riguros şi scrupulos întocmite, conştient de valoarea istorică şi documentară a unor relatări, probe şi obiective: „Între timpuri, n-au lipsit doritori a descrie evoluţiunile perindate pe plaiurile Dobrogei şi în special în regiunea localităţilor sau în preajma actualului judeţ Constanţa (Kiustendje). Dar urmărindu-le povestirile le-am găsit fie incomplete, fie puţin pitoresc de cum s-au prezentat pentru noi românii, la debarcarea noastră pe aceste meleaguri”.

Adriana GHEORGHIU

    „Amintirile” lui George Auneanu ne readuc în memorie figurile emblematice ale unor personalităţi dobrogene cu vocaţie întemeietoare, care au construit în geografia aridă şi în spiritualitatea săracă a acestui spaţiu ideea de modernitate şi racordare la valorile naţionale.
    Remus Opreanu, prefectul judeţului, „energic şi de scumpă memorie”, a acţionat exemplar: „obţine împădurirea mai multor terenuri care nu aduceau nici un folos; obligă la plantarea satelor care păreau nişte insule pustii, presărate în imensul Bărăgan al Dobrogei; începu construcţii de şcoli, primării, biserici şi luă măsuri întinse pentru averii şi asigurarea cetăţeanului, cumpără pământ de cultură de la Tătari, Turci şi Bulgari, (...) astfel că acest Bărăgan pustiu şi fioros la început, unde viaţa şi averea erau în nesiguranţă, se transformă în scurt timp într-o grădină imensă, cu gospodării adevărat româneşti şi fiecare cetăţean cu casă, pământ, arbori. (...) Dacă ar fi posibil, în fiecare localitate ar trebui să se înalţe o statuie a lui Remus Opreanu”.
    Ion Bănescu, „om mic de statură, dar cu un suflet mare de român”, revizor şcolar la început, „ajutat de învăţătorii care formau falanga misionară a contribuit la românizarea şi culturalizarea Dobrogei.” Devenit primar al oraşului Constanţa, „a fost cel dintâi care văzând larg, a obţinut împroprietărirea tuturor funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor români, formând astfel Cartierul românesc”, contribuind decisiv la „organizarea şi modernizarea oraşului. (...) A stăruit şi s-a clădit, după iniţiativa Pr. Neculae Paveliu, în partea de sus a oraşului a doua biserică ortodoxă- (...) Tot concepţiei geniale a lui Ion Bănescu i se datorează amenajarea plăjei Mamaia, improvizând clădirile de băi, după posibilitatea de atunci, şi totuşi imediat a devenit o staţiune balneară, de răsunet mondial. (...) De asemenea şcolile monumentale unde astăzi se găsesc şcoala normală de fete şi liceul de fete, cazinoul şi întregul aranjament a părţilor de jos a oraşului sunt operele marelui Ion Bănescu. Pot spune, fără să fiu contrazis, că modernizarea Constanţei începe de la Ion Bănescu”.
    Acestuia i se succed alte nume de bună amintire, care îi continuă efortuile: „Virgil Andronescu s-a ocupat mai mult pentru ridicări de şcoli şi în urmă biserici, Sf. Gheorghe. Lui Titus Cănănău se datoreşte, pe lângă somptuosul palat comunal, alinierea oraşului şi înfrumuseţarea Bulevardului Regina Elisabeta, şi în care timp s-a contractat marea lucrare pentru întărirea malurilor, lucrare dată inginerului Grigorescu (mort) şi d-lui Francisc Lescovar, mare antreprenor. (...) Toţi cetăţenii oraşului ar trebui să aibă în casele lor imaginile acestor trei fiinţe: Ion Bănescu, Virgil Andronescu şi Titus Cănănău, spre a arăta urmaşilor ca recunoştinţă pentru operele săvârşite de aceştia.
    Acestea sunt amintiri (...) şi un stimulent pentru cei ce doresc să continue operele uriaşe de consolidare constructivă a ţinutului de dincolo de Dunăre, însă să aibă în vedere şi pildele date de înaintaşii lor, cari au pus întotdeauna în faţă, mai presus de toate, interesul obştesc, murind săraci.”
    Un rapel pentru contemporani.

    

Adriana GHEORGHIU