repere istorice
Tradiţiile culturale dobrogene sunt străvechi, realitate atestată pregnant de numeroasele vestigii arheologice aflătoare la tot pasul în ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Oraşele greceşti, romane ori bizantine, în care elementul etnic autohton era puternic reprezentat, au cunoscut, alături de o intensă activitate economică şi o elevată viaţă spirituală, dacă avem în vedere mărturiile în piatră ale existenţei unor teatre, gimnazii, ateliere de artă, edificii şi monumente, unele de o mare virtuozitate arhitecturală. Totodată, izvoarele literare consemnează că acest ţinut a fost patria de origine a unor oameni de carte – scriitori şi erudiţi – binecunoscuţi în lumea veche, ca geograful Demetrios din Callatis (sec. III a.H.), filosoful Heraclid (170-146 a.H.), autorul de tragedii Istros Callatianul şi biograful Satyros (sec. III p.H.), Dionysius Exiguus (sec. V p.H.), erudit care a calculat cronologia erei de la naşterea lui Hristos (folosită şi azi) şi alţii.
Deşi nu au fost aflate vestigii antice ale unor biblioteci publice, în oraşele pontice au existat, neîndoielnic, colecţii particulare de scrieri ale autorilor din vechime, colecţii fără de care nu se putea concepe o viaţă spirituală atât de efervescentă.
Vreme de un mileniu, după distrugerea civilizaţiilor antice de pe meleagurile euxine de către migraţiunile popoarelor aşa zise barbare, acest ţinut nu a mai cunoscut manifestări spirituale culte de amploare, cu toate că putem presupune că la Durostorum ori la Vicina (localitate încă neidentificată cu precizie), centre ale ortodoxiei, fiinţau colecţii de scrieri religioase.
În timpul stăpânirii otomane (1418-1877), care s-a îngrijit – cum aflăm din mărturiile unor călători, îndeosebi din cele ale lui Evliia Celebi, peregrin prin aceste locuri la jumătatea secolului XVII – de organizarea unui învăţământ primar pentru supuşii musulmani, au funcţionat numeroase şcoli, între care, desigur, remarcăm seminarul teologic de la Babadag, fondat la 1610 de Ali Gazi Paşa, a cărui clădire există şi azi, şi unde s-au pus bazele unei biblioteci.
Seminarul a funcţionat neîntrerupt la Babadag până în 1900, după care a fost mutat la Medgidia; fondurile de carte, numeroase, cuprinzând şi lucrări de valoare bibliofilă şi documentară – aşa cum afirmă oameni de cultură care le-au cercetat – se vor risipi însă în anii de după cel de al doilea război mondial.
Prima bibliotecă românească – în acest ţinut unde elementul etnic românesc a fost şi cel mai vechi şi cel mai numeros – a aparţinut Mănăstirii Cocoş, lăcaş fondat în anul 1833 de transilvăneanul Visarion, monah luminat, care a lucrat vreme de trei decenii la Neamţ, ca tipograf. ªi astăzi mai aflăm volume în biblioteca de aici – găzduită în anii din urmă într-un muzeu de carte şi de obiecte bisericeşti – din vremea lui Visarion, între care şi donaţia, de aproape douăzeci de titluri, făcută, începând cu anul 1845 de Neonil, stareţ al mănăstirilor Neamţ şi Secul.
O importantă donaţie a făcut acestui vechi lăcaş de cult românesc şi mitropolitul Veniamin Costache.
O bibliotecă – formată îndeosebi din material didactic – a alcătuit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la şcoala românească din Silistra, institutorul Costache Petrescu, el însuşi autor al unui abecedar turco-român, tipărit la Rusciuc în 1874.
Revenirea Dobrogei la ţară, în 1878, a însemnat integrarea acestei străvechi provincii româneşti în circuitul cultural naţional. Apar asociaţii şi societăţi culturale, ziare şi reviste. Un moment important în viaţa spirituală a provinciei pontice l-a constituit fondarea, în 1897, la Constanţa, a Cercului literar “Ovidiu”, iniţiativă a publicistului Petru Vulcan. Comitetul de conducere, din care făceau parte, onorific, V.A. Urechia, I.L. Caragiale, B.P. Haşdeu ş.a., a propus înfiinţarea unei reviste şi, lucru notabil, a unei biblioteci “universale”. Biblioteca va fi inaugurată la 15 septembrie 1898. În 1899, biblioteca număra peste 3.500 de volume, avea un bibliotecar (acest oficiu îl făcea un funcţionar din port) şi funcţiona zilnic (9-11; 20-22). După numai un an însă, datorită divergenţelor dintre membrii conducerii cercului literar, această primă bibliotecă dobrogeană îşi va înceta activitatea.
La Tulcea, încă de la 1879, a luat fiinţă o bibliotecă în cadrul prefecturii, care va funcţiona cu întreruperi în anii celor două războaie mondiale, până în 1947; în fondurile sale au predominat, fireşte, publicaţiile juridice şi legislative.
Regulamentul pentru funcţionarea bibliotecilor populare din 5 septembrie 1898 va da un impuls lecturii publice prin înfiinţarea a numeroase biblioteci şi cercuri de lectură în şcolile şi comunele judeţului; dar aceste iniţiative se vor solda, cel mai adesea, cu improvizaţii de scurtă durată. Cele două mari licee dobrogene – “Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi “Spiru Haret” din Tulcea vor înfiinţa biblioteci cu fonduri bogate şi valoroase, existente şi azi. În anumite perioade, aceste biblioteci au fost accesibile şi publicului larg.
O iniţiativă remarcabilă a fost înfiinţarea casei de citire “Ion Creangă”, aparţinând muncitorilor din portul Constanţa, în anul 1923. Până îşi va înceta activitatea, în 1928, casa de citire “Ion Creangă” organizează şezători literare şi alte diverse manifestări culturale şi artistice (la şezătoarea din 12 iulie 1923 a participat însuşi ministrul Muncii, care a primit preşedinţia de onoare).
Activitate notabilă pe tărâmul lecturii publice au mai desfăşurat: biblioteca Ateneului “Sf. Gheorghe" (între anii 1925-1927, la Constanţa), cu un fond de 3.000 volume, Biblioteca C.F.R. (din 1935), cu 1.500 volume, Biblioteca Tribunalului Constanţa (existentă şi azi), cu fonduri de carte predominant juridice, biblioteca “Ion Creangă” din Tulcea, instituţie publică, bine înzestrată cu fonduri enciclopedice, ce a contribuit substanţial la stimularea vieţii culturale în metropola Deltei.
Numeroase iniţiative de luminare a poporului prin carte s-au adresat şi mediului rural. Societăţi culturale ale învăţătorilor au fondat, pe lângă şcoli, mulţime de biblioteci în comunele dobrogene, majoritatea cu fonduri de carte simbolice şi cu existenţă efemeră, numite “case de citire” ori biblioteci populare; unele dintre aceste iniţiative s-au manifestat spornic, ca de exemplu cele de la Mihail Kogălniceanu, fost Caramurat (biblioteca de aici avea circa 400 volume), Garvăn (435 volume) ori Târguşor din judeţul Constanţa. Intensă propagandă de carte a desfăşurat în mediul rural Asociaţia “Cartea sub icoană”, condusă de profesorul constănţean Constantin Mureşanu, care a editat şi tipărit 12 volumeutile, cele mai multe laice, în tiraj de masă şi care, sub aparenţă mistică, a difuzat în rândurile plugarilor cartea bună, instructivă.
Ideea realizării unei mari biblioteci publice va câştiga, de-a lungul anilor, pe măsura dezvoltării economice a Dobrogei, tot mai mulţi adepţi. La 9 iulie 1931, Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, Casa ªcoalelor şi Culturii Poporului (ministru N. Iorga), prin adresa nr. 27.369, cere municipalităţii constănţene “înfiinţarea unei biblioteci comunale, înzestrată cât mai puternic cu tot felul de publicaţiuni, de care să se poată folosi de la umilul absolvent de curs primar până la intelectualul cel mai “recunoscut”. Venind în întâmpinarea acestui apel, conducerea municipiului convoacă o seamă de pesonalităţi culturale ale oraşului, care hotărăsc înfiinţarea Bibliotecii municipale. Se porneşte cu un fond de 100.000 lei pentru achiziţionarea de mobilier şi cărţi, biblioteca urmând a fi organizată după sistemul adoptat de biblioteca unui cartier praghez (Vinohrody)) al cărui prospect a fost pus la dispoziţia municipalităţii de consulatul Cehoslovaciei. Un profesor, dr. Carol Blum, a fost numit bibliotecar, dar biblioteca, instalată în casele poetului Ion N. Roman, va fi deschisă pentru public abia la sfârşitul anului 1934.
În timpul războiului (1943), biblioteca va fi amenajată în localul primăriei (casele I.N. Roman fiind distruse de bombardament, în 1941); ea va funcţiona după un nou regulament, întocmit după cel al bibliotecii municipale din Timişoara. Fapt notabil, pe lângă funcţia de bibliotecă publică, biblioteca din Constanţa urma să devină un centru al documentării locale dobrogene, prin înfiinţarea unei arhive de documente şi stampe vechi referitoare la ţinutul pontic. Redeschisă în noiembrie 1943, cu un fond de 20.000 volume (personalul era format din bibliotecar şef, ajutor de bibliotecar, compactor de cărţi, garderobier, şi camerier-curier), Biblioteca municipală Constanţa trecea, în viziunea autorităţilor, drept una din cele mai bine amenajate biblioteci din ţară.
Activitatea circumscrisă lecturii publice va cunoaşte, după război, o perioadpă de prefaceri, în pas cu precipitarea evenimentelor politice care vor duce la instaurarea deplină a puterii comuniste; din anul 1950, Biblioteca municipală va căpăta atribuţiuni pentru întreaga regiune, iar din noiembrie 1951, va funcţiona după Regulamentul bibliotecilor publice regionale.
La Tulcea, va funcţiona Biblioteca raională, iar din 1968, aceasta va deveni Biblioteca municipală, apoi judeţeană; tot din acel an, biblioteca regională Dobrogea din Constanţa va redeveni bibliotecă municipală, după care va primi atribuţiuni metodologice pentru judeţul Constanţa.
Deşi nu au fost aflate vestigii antice ale unor biblioteci publice, în oraşele pontice au existat, neîndoielnic, colecţii particulare de scrieri ale autorilor din vechime, colecţii fără de care nu se putea concepe o viaţă spirituală atât de efervescentă.
Vreme de un mileniu, după distrugerea civilizaţiilor antice de pe meleagurile euxine de către migraţiunile popoarelor aşa zise barbare, acest ţinut nu a mai cunoscut manifestări spirituale culte de amploare, cu toate că putem presupune că la Durostorum ori la Vicina (localitate încă neidentificată cu precizie), centre ale ortodoxiei, fiinţau colecţii de scrieri religioase.
În timpul stăpânirii otomane (1418-1877), care s-a îngrijit – cum aflăm din mărturiile unor călători, îndeosebi din cele ale lui Evliia Celebi, peregrin prin aceste locuri la jumătatea secolului XVII – de organizarea unui învăţământ primar pentru supuşii musulmani, au funcţionat numeroase şcoli, între care, desigur, remarcăm seminarul teologic de la Babadag, fondat la 1610 de Ali Gazi Paşa, a cărui clădire există şi azi, şi unde s-au pus bazele unei biblioteci.
Seminarul a funcţionat neîntrerupt la Babadag până în 1900, după care a fost mutat la Medgidia; fondurile de carte, numeroase, cuprinzând şi lucrări de valoare bibliofilă şi documentară – aşa cum afirmă oameni de cultură care le-au cercetat – se vor risipi însă în anii de după cel de al doilea război mondial.
Prima bibliotecă românească – în acest ţinut unde elementul etnic românesc a fost şi cel mai vechi şi cel mai numeros – a aparţinut Mănăstirii Cocoş, lăcaş fondat în anul 1833 de transilvăneanul Visarion, monah luminat, care a lucrat vreme de trei decenii la Neamţ, ca tipograf. ªi astăzi mai aflăm volume în biblioteca de aici – găzduită în anii din urmă într-un muzeu de carte şi de obiecte bisericeşti – din vremea lui Visarion, între care şi donaţia, de aproape douăzeci de titluri, făcută, începând cu anul 1845 de Neonil, stareţ al mănăstirilor Neamţ şi Secul.
O importantă donaţie a făcut acestui vechi lăcaş de cult românesc şi mitropolitul Veniamin Costache.
O bibliotecă – formată îndeosebi din material didactic – a alcătuit, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la şcoala românească din Silistra, institutorul Costache Petrescu, el însuşi autor al unui abecedar turco-român, tipărit la Rusciuc în 1874.
Revenirea Dobrogei la ţară, în 1878, a însemnat integrarea acestei străvechi provincii româneşti în circuitul cultural naţional. Apar asociaţii şi societăţi culturale, ziare şi reviste. Un moment important în viaţa spirituală a provinciei pontice l-a constituit fondarea, în 1897, la Constanţa, a Cercului literar “Ovidiu”, iniţiativă a publicistului Petru Vulcan. Comitetul de conducere, din care făceau parte, onorific, V.A. Urechia, I.L. Caragiale, B.P. Haşdeu ş.a., a propus înfiinţarea unei reviste şi, lucru notabil, a unei biblioteci “universale”. Biblioteca va fi inaugurată la 15 septembrie 1898. În 1899, biblioteca număra peste 3.500 de volume, avea un bibliotecar (acest oficiu îl făcea un funcţionar din port) şi funcţiona zilnic (9-11; 20-22). După numai un an însă, datorită divergenţelor dintre membrii conducerii cercului literar, această primă bibliotecă dobrogeană îşi va înceta activitatea.
La Tulcea, încă de la 1879, a luat fiinţă o bibliotecă în cadrul prefecturii, care va funcţiona cu întreruperi în anii celor două războaie mondiale, până în 1947; în fondurile sale au predominat, fireşte, publicaţiile juridice şi legislative.
Regulamentul pentru funcţionarea bibliotecilor populare din 5 septembrie 1898 va da un impuls lecturii publice prin înfiinţarea a numeroase biblioteci şi cercuri de lectură în şcolile şi comunele judeţului; dar aceste iniţiative se vor solda, cel mai adesea, cu improvizaţii de scurtă durată. Cele două mari licee dobrogene – “Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi “Spiru Haret” din Tulcea vor înfiinţa biblioteci cu fonduri bogate şi valoroase, existente şi azi. În anumite perioade, aceste biblioteci au fost accesibile şi publicului larg.
O iniţiativă remarcabilă a fost înfiinţarea casei de citire “Ion Creangă”, aparţinând muncitorilor din portul Constanţa, în anul 1923. Până îşi va înceta activitatea, în 1928, casa de citire “Ion Creangă” organizează şezători literare şi alte diverse manifestări culturale şi artistice (la şezătoarea din 12 iulie 1923 a participat însuşi ministrul Muncii, care a primit preşedinţia de onoare).
Activitate notabilă pe tărâmul lecturii publice au mai desfăşurat: biblioteca Ateneului “Sf. Gheorghe" (între anii 1925-1927, la Constanţa), cu un fond de 3.000 volume, Biblioteca C.F.R. (din 1935), cu 1.500 volume, Biblioteca Tribunalului Constanţa (existentă şi azi), cu fonduri de carte predominant juridice, biblioteca “Ion Creangă” din Tulcea, instituţie publică, bine înzestrată cu fonduri enciclopedice, ce a contribuit substanţial la stimularea vieţii culturale în metropola Deltei.
Numeroase iniţiative de luminare a poporului prin carte s-au adresat şi mediului rural. Societăţi culturale ale învăţătorilor au fondat, pe lângă şcoli, mulţime de biblioteci în comunele dobrogene, majoritatea cu fonduri de carte simbolice şi cu existenţă efemeră, numite “case de citire” ori biblioteci populare; unele dintre aceste iniţiative s-au manifestat spornic, ca de exemplu cele de la Mihail Kogălniceanu, fost Caramurat (biblioteca de aici avea circa 400 volume), Garvăn (435 volume) ori Târguşor din judeţul Constanţa. Intensă propagandă de carte a desfăşurat în mediul rural Asociaţia “Cartea sub icoană”, condusă de profesorul constănţean Constantin Mureşanu, care a editat şi tipărit 12 volumeutile, cele mai multe laice, în tiraj de masă şi care, sub aparenţă mistică, a difuzat în rândurile plugarilor cartea bună, instructivă.
Ideea realizării unei mari biblioteci publice va câştiga, de-a lungul anilor, pe măsura dezvoltării economice a Dobrogei, tot mai mulţi adepţi. La 9 iulie 1931, Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, Casa ªcoalelor şi Culturii Poporului (ministru N. Iorga), prin adresa nr. 27.369, cere municipalităţii constănţene “înfiinţarea unei biblioteci comunale, înzestrată cât mai puternic cu tot felul de publicaţiuni, de care să se poată folosi de la umilul absolvent de curs primar până la intelectualul cel mai “recunoscut”. Venind în întâmpinarea acestui apel, conducerea municipiului convoacă o seamă de pesonalităţi culturale ale oraşului, care hotărăsc înfiinţarea Bibliotecii municipale. Se porneşte cu un fond de 100.000 lei pentru achiziţionarea de mobilier şi cărţi, biblioteca urmând a fi organizată după sistemul adoptat de biblioteca unui cartier praghez (Vinohrody)) al cărui prospect a fost pus la dispoziţia municipalităţii de consulatul Cehoslovaciei. Un profesor, dr. Carol Blum, a fost numit bibliotecar, dar biblioteca, instalată în casele poetului Ion N. Roman, va fi deschisă pentru public abia la sfârşitul anului 1934.
În timpul războiului (1943), biblioteca va fi amenajată în localul primăriei (casele I.N. Roman fiind distruse de bombardament, în 1941); ea va funcţiona după un nou regulament, întocmit după cel al bibliotecii municipale din Timişoara. Fapt notabil, pe lângă funcţia de bibliotecă publică, biblioteca din Constanţa urma să devină un centru al documentării locale dobrogene, prin înfiinţarea unei arhive de documente şi stampe vechi referitoare la ţinutul pontic. Redeschisă în noiembrie 1943, cu un fond de 20.000 volume (personalul era format din bibliotecar şef, ajutor de bibliotecar, compactor de cărţi, garderobier, şi camerier-curier), Biblioteca municipală Constanţa trecea, în viziunea autorităţilor, drept una din cele mai bine amenajate biblioteci din ţară.
Activitatea circumscrisă lecturii publice va cunoaşte, după război, o perioadpă de prefaceri, în pas cu precipitarea evenimentelor politice care vor duce la instaurarea deplină a puterii comuniste; din anul 1950, Biblioteca municipală va căpăta atribuţiuni pentru întreaga regiune, iar din noiembrie 1951, va funcţiona după Regulamentul bibliotecilor publice regionale.
La Tulcea, va funcţiona Biblioteca raională, iar din 1968, aceasta va deveni Biblioteca municipală, apoi judeţeană; tot din acel an, biblioteca regională Dobrogea din Constanţa va redeveni bibliotecă municipală, după care va primi atribuţiuni metodologice pentru judeţul Constanţa.
Constantin CIOROIU
